Paznicul ghetelor din Podu Roș

Are părul alb, poartă ochelari de vedere și face sau repară încălțăminte de aproape 40 de ani. Aranjează cîteva lucruri pe masa micuță de lucru încercînd să-și amintească de unde a pornit pasiunea lui pentru încălțăminte. cînd amintirile îi revin, privește un moment în gol, iar un zîmbet subtil îi apare pe față. „Am început din anii ’80 și am învățat la Școala Profesională de Confecții – Reparat Încălțăminte, la UCCECOM Iași. Am acasă cinci frați, iar tata ne zicea mereu «bă, băieți, luați și învățați meserie ca să puteți cîștiga o pîine!», spune domnul Ionel uitîndu-se la o pereche de încălțăminte din fața sa. Zîmbetul i se schimbă imediat într-o expresie serioasă, iar părul îi strălucește din cauza luminii gălbui.

Dacă nu ai vorbi cu el și nu ți-ar povesti atît de detaliat despre cum a creat o pereche de pantofi, despre copiii care nu vor să învețe meseria tatălui lor și despre clienții care îi calcă pragul atelierului înghesuit, domnul Ionel nu ar părea să aibă ceva în comun cu cizmăria. E îmbrăcat cu o maletă neagră, căreia i-a ridicat mînecile aproape pînă la coate, iar pe deasupra poartă o vestă gri. Ochelarii dreptunghiulari de vedere i se odinnesc pe nas și sprîncenele negricioase i se apropie de fiecare dată cînd vrea să mai adauge ceva. Știe că, după ce a terminat cele opt clase primare și gimnaziale, s-a ocupat doar de încălțăminte. A lucrat la Cooperativa Solidaritatea Iași, unde era o secție de creație; muncea după tipare, croia, confecționa uneori și de la zero perechi de pantofi. „Pregătit, lăcuit, cusut – făceam tot. Mă bazam pe imaginație, dar foloseam și modele pe care mi le aduceau clienții. Unii veneau cu poza la mine și-mi ziceau: «Uite, dom’le, așa vreau!»”, spune bărbatul în timp ce coboară volumul radioului. „Dacă modelul era ușor, terminam într-o zi”, adaugă acesta subțiindu-și puțin vocea.

Meseria care te ține la adăpost

„Soția și copiii nu o să se ducă la altcineva; le repar eu papucii”, spune fixîndu-și ochelarii pe nas. Pe un perete construit al unei scări de bloc din Podu Roș, stă lipit un afiș pe care scrie „Reparații încălțăminte”. Dacă urci cele cîteva trepte și te uiți în partea dreaptă, vezi o ușă de metal pe care dacă o deschizi, pătrunzi în atelierul său. În încăperea mică, mirosul de prenadez predomină, iar perechile de cizme sau de pantofi stau așezate ca la o expoziție pe un raft. Bărbatul lucrează cîte opt ore pe zi, de luni pînă vineri, iar în timpul pe care și l-ar putea petrece cu familia alege să muncească și ca paznic, pentru a cîștiga cîțiva bani în plus.

Are doi copii, un băiat și o fată, despre care spune că nu vor să învețe meseria lui, fiindcă „nu le place”. Fiica sa este absolventă a Liceului Economic, iar e acum e în Germania și lucrează la o firmă de curățenie. Despre băiatul lui, Ionel spune că acesta a jucat fotbal, fiind membru al Politehnicii, însă acum e alături de sora sa și e curier. „Ce să faci? Astea-s timpurile! Nu practici meseria pe care ai învățat-o. Să mă ierte Dumnezeu, dar acum parcă degeaba mai faci o facultate, că doar banii vorbesc”, mărturisește bărbatul ținîndu-și privirea în jos.

„Altceva nu știu să fac, sînt de la țară!” Este din Lețcani și vine în fiecare dimineață la muncă cu mașina, împreună cu soția, care e manichiuristă. „Venim acasă amîndoi, unul dă mîncare găinilor, altul cîinelui, mai lucrăm în grădină și gata seara. A doua zi, de la capăt”, povestește acesta. Pentru vechime, sănătate și șomaj, plătește pe lună aproape 900 de lei, motiv pentru care cel de-al doilea serviciu, ca agent de pază, îi prinde bine. „Tineretul nu prea vine să repare încălțămintea. Poartă ceva o lună sau două, după care își cumpără altă pereche. Mai degrabă vin moșnegii. Ei se mai duc la second hand și găsesc cîte ceva”, spune uitîndu-se spre ușa care dă spre ieșirea din atelierul său.

„Sînt zile în care nu fac niciun leu și doar stau aici, ascult slujba. Soția la fel, chiar de nu are clienți, trebuie să stea la muncă”, spune încheiînd fermoarul unei ghete. Chiar dacă nu cîștigă o sumă foarte mare de bani, bărbatul e convins că atîta timp cît „îl va ajuta Dumnezeu”, după cum el însuși spune, va continua să muncească, fiindcă e o „meserie unde stai la dos, nu prin ploaie sau vînt, cum e în construcții”.

De Andreea CIBOTARIU