Pe șantier se poartă mustața

Muncitorii care lucrează pe șan­ti­erul de la Universitatea „Cuza” do­vedesc că nu fac muncă de fațadă, așa că „tratează” spatele universi­tă­ții din Copou. Puțin peste zece băr­bați, unii mai tineri, alții care poartă pe umeri mulți ani de muncă spo­ro­vă­iesc, glumesc, dar nu uită să far­de­ze bătrîna clădire.

E trecut de ora prînzului, iar nea Petrică înfige lopata în mormanul de nisip și pe fundalul hurdu­că­ie­li­lor de roabe pe ciment vorbește des­pre meciul „de ieri sară”cu prietenul său. Cu scaunul lăsat pe spate și cu mîi­­ni­le odihnindu-se pe pîntecul um­­­flat, Vasile deschide portiera ma­­și­nii galbene și se alătură discuției. Un mun­citor cu vestă albastră strîn­să în ta­lie cu un șnur negru și cu o cas­că gal­benă, care îi atîrnă strîmb pes­te fesul negru împletit, descarcă o roa­bă de nisip și oprește firul dis­cu­ți­ei „hai, nea Petrică, mai dă și ma­ta­le o lopată aici”.

Nea Petrică își ră­su­cește pe degete mustața deasă și su­ră și apoi frînge o stinghie din lemn, așchiile îi zgîrie mîna mare cu degete căr­noa­se. Bărbatul înjură cu foc și scui­pă de trei ori peste rană, ca într-un ritual. Unii poate că strică sau dărîmă, dar omul nostru de cînd se știe construiește, iar „de cîțiva ani încoace, iarna plecam să lucrez în Italia la băieții mei. Și ei tot în construcții. Și mă mai cheamă să fac un ban cînd nu sînt lucrări, dar acum lu­crez aici la firmă și n-am mai plecat să-mi las iar baba singură”. Un coleg se amuză pe seama mîndrei po­doabe de sub nasul lui Petrică „a­cuși te văd la concursul de mustăți de la Măruță”.

Cîțiva metri mai încolo, în spa­tele aceleași universități mi-am pus în­trebarea de cîți muncitori e nevoie ca să muți un placaj? Se pare că cinci sînt de-ajuns. „Mai întoarce-l puțin. Așa mă!”, „Nu, invers”, „Cum in­vers, la dreapta?”, iar geamul se pre­face în ecran de cinema și studenții din ultima bancă au uitat că sînt în sala de curs și privesc chicotind cum ceata de purtători de caschetă ro­teș­te de zor placajul. Abia după zece mi­­nute de indicații contradictorii  un placaj și-a găsit lo­cul, dar încă două e­rau pe drum.

Înarmați cu caschete verzi, al­bas­tre și galbene, cu roabe și lopeți, muncitorii universitari mai aruncă un ochi, din cînd în cînd, „la studentele mai ochioase de vin cu fuste scur­te și cînd îi ger de crapă piet­re­le”. Dar șeful „operațiunii” își mai a­prinde o țigară și veghează. Su­pra­ve­ghează.

Ramona BALABAN