Povestea omului de fier

Ioan Stoian s-a angajat la Metalurgica Iasi in anul 1974. Fara armata facuta, dar cu absolvirea Grupului Scolar Metalurgic a reusit sa intre intr-una din sectiile fabricii, pe post de termist-tratamentist. Odata cu tratarea si fabricarea tevilor trebuia sa se “caleasca” si el. Pentru Ioan o zi de munca incepea cu “coborirea in infern” pentru citeva ore, unde supraveghea cuptoarele in care se topea fierul, la o temperatura intre 800 si 1000 de grade. “O hala este cit un bloc de mare. Iarna era cel mai rau, gerul era naprasnic, trebuia sa stam imbracati cu pufoaice si sa ne lipim spatele de cuptoare pentru a ne incalzi”, povesteste Ioan simtind parca si acum frigul ce-i trecea prin oase.

“Era mai bine in comunism”

A invatat sa faca tevi, bucati de cornier cit un pix de subtire, lucrind cu linia japoneza de productie Nakata.”In anii ‘75 – ‘80 a mers cel mai bine, dar daca trimeteam tevile in alta tara si se intimpla ca una din ele sa fie gresita se intorcea tot vagonul la fabrica.” Anii ce-au urmat au fost din ce in ce mai grei. Casa din Tatarasi i-a fost demolata, iar comunismul s-a simtit si in fabrica. “Nu mai aveam “piesele de schimb”, adica tinerii care sa vina pregatiti din scolile profesionale  si care sa innoiasca rindurile muncitorilor”.

Treptat s-au inchis unele sectii  din lipsa fondurilor, iar fabrica a fost  vinduta unui ceh: “Acum daca ma gindesc, era mai bine in comunism, in primii 20 de ani veneam la fabrica cu placere, insa in ultima perioada vroiam sa scap cit mai repede,eram murdar, de ulei, de apa, de tot”.

Sute de oameni au fost dati afara. Liderul de sindicat inginerul Virgil Sahleanu a cistigat un proces si s-au intors cu totii la munca, dar intr-o noapte “l-au batut si l-au omorit, taindu-i gitul in scara blocului”. A lucrat pentru o perioada si la toxicitate, unde trata tevile cu o sare speciala, care elimina vapori ce afectau dintii.  A plecat el in 2005, inainte sa fie dat afara. Cum este sa fie responsabil, inca nu a uitat. De atunci este sef de asociatie la blocul sau din Tatarasi. Cu Lupu, ciinele care il pazeste zi si noapte, cu oamenii locului si cu toneta de ziare pe care si-a deschis-o a reusit  sa treaca peste o etapa grea, lunga de 30 de ani, din care a invatat ca”daca nu te misti, nu poti sa traiesti”.

Diana IABRASU