Sărbătoare din grai de vioară

Parcă nici o altă sîmbătă atît de cal­dă de iunie n-a mai adunat pe bulevardul Independenței atîția oameni gă­tiți de sărbătoare ca acum, cînd ar­cul din fața Universității de M­e­di­cină și Farmacie „Gr. T. Popa” s-a făcut adăpost pentru o scenă înaltă de concert.

Și-n vreme ce invitații și me­loma­nii cu bilete lucioase în mîini și poșete își afundă pantofii în covorul roșu, o altă mare de spectatori clande­s­tini se cațără pe treptele de piatră ce îm­prejmuiesc universitatea, cu ochii țintă spre ansamblul de instrumente ară­mii ce se aliniază pe scenă.

Cinematograf cu orchestră

Ea devine mai întîi podium pentru o mînă de studenți sub al căror nu­me, pe ecranul alb din dreapta, sînt pro­iectate cîteva dintre lucrurile care îi fac demni de cîte-o diplomă mare de a­bia o cuprind cu brațele. „Seara de excelență” ține, totuși, doar jumătate de oră, timp în care 18 tineri își primesc laudele, iar publicul aplaudă vremelnic și șușotesc despre ce-o să vină.

Și vin pe scenă cei doi amfitrioni ai „Spectacolului de Gală”, Irina Pă­curariu și Adrian Păduraru, cu e­mo­ții de copil, în fața orchestrei. „Cla­sic 300”, concertul pentru care in­s­tru­mentele Filarmonicii Moldova din Iași s-au adunat pe-aceeași scenă pe care urcă dirijorul Sabin Păuța. Din mișcările brațelor sale se naște mai în­tîi o „Cavalerie ușoară”, o compo­zi­ție care face mîinile celor înșirați dincolo de covorul roșu să bată genunchii în ritmul percuției.

Cele mai multe zîmbete le smul­ge colajul de piese culese din patru fil­me celebre și gîndite de maestrul Păuța ca o coloană sonoră continuă și melancolică. „Casablanca”, „Um­bre­le din Cherbourg”, „Un bărbat și o femeie” și o tînguitoare învăluire a iubirii din „Romeo și Julieta” ne a­prind privirile pentru cîteva clipe cu scene bine decupate ce rulează pe ecran.

După un viu „Dans ungar nr. 5” al lui Brahms, scena se umple de li­niște. Vocea sopranei Mioara Cor­tez o străbate curînd cu limpezime și a­poi o atacă cu-n blestem, sub chipul Le­onorei lui Verdi, dintr-o arie a „For­ței destinului”. Pe glasul ei și-al viori­lor, două fetițe blonde pornesc un ba­let încurcat printre corturile albe ale or­ganizatorilor. Ochii celor de pe scări se mai lasă furați de jocul lor, însă ure­chile nu se lasă vrăjite decît de muzi­ca scenei. Păcat, totuși, că nici vioara Guarnieri a lui Gabriel Croitoru ori cea a tînărului violonist Liviu Scrip­ca­ru nu smulg, parcă, destule reacții de la pubic, iar concertul e mai mult pri­vit și ascultat decît cinstit cu apla­u­ze. Pe ritmul unui imn săltat de to­be­le aurii ale orchestrei, concertul se stin­ge odată cu luna pe care o acope­ră norii, în vreme ce unii abia se ri­di­că de pe locuri, așteptînd, parcă, o ultimă stri­gare pe timbru de soprană ori o coar­dă atinsă scurt și cu măsură. Re­flec­toa­rele rămîn o vreme să lu­mi­neze sce­na, în semn de lungi bătăi de palme.

Anca TOMA