Țelina și sănătatea vin de la Focuri

Cînd te apropii de Hala Cen­tra­lă, vezi cum se cască un locșor în care sînt așezate mai multe mese de culoare roșie pe care-s aranjate pungi cu miez de nucă, morcovi, cîte-un mă­nun­chi de cimbru și două-trei gră­mezi de mere. Dacă-ți întorci ușor ca­pul, o să observi niște litere verzi care, în mintea ta, se lipesc în două cuvinte- piața agroalimentară. Lîngă ele, cîteva săgeți dezvăluind trep­te­le pe care le vei coborî ca să ajungi aco­lo jos, în piață. La prima tarabă, o femeie c-un batic maroniu strîns bi­ne sub bărbie, trebăluiește grijulie pri­ntre legumele pe care le-a adus săp­tămîna asta la piață și n-a reușit în­că să le vîndă. „La ce vă servesc dom­nu’? Spuneți că vă scot!”- întreabă cu­rioasă tanti Tatiana din spatele frun­zelor verzi de pătrunjel și morcov. „Un zîmbet, un cuvînt frumos… ”, îi spune vesel bărbatul înfofolit cu ­sacoșe de-o parte și de-alta a corpului, trecînd grăbit prin fața ei, spre scări.

E vineri seara și, odată cu întu­ne­ricul, se-ntețește și frigul. Piețarii își strîng grăbiți marfa în saci de ce­lo­fan și le dosesc sub tejghele. Numai tan­­­ti Tatiana pare să nu bage de sea­mă foiala din jurul ei, afișînd o atitudine calmă și-un zîmbet îmbietor din dreptul unor obraji pictați de frig în nuanțe trandafirii. „Ce doriți? Ce do­riți?” e întrebarea pe care-o pune fie­cărui om care trece prin dreptul ce-l­or cîteva cepe care i-au mai rămas. O rostește atît de des, că te gîndești că s-a transformat deja într-un reflex. Tan­ti Tatiana vine de la Focuri, o co­mună situată în partea centrală a jude­țului Iași. La piață umblă de mi­că, cînd pe jos, cînd cu căruța. „Din ti­nerețe am fost vrednică. Fac, mun­cesc, merg ‘nainte. Tot ‘nainte”, spu­ne ea. Recunoaște că, de cîțiva ani în­coace, mai urcă și-n autobuze. Nu e singura piață în care vine cu marfă, dar aici vine mai des pentru că e mai aproape de apartamentul unuia din­tre cei șapte copii pe care-i are.

„Mama umbla tot așa la piață, în viață muncești cum ai învățat din ti­nerețe”, povestește ea adăugînd că me­ri­tă chiar dacă banii nu-s de cele mai multe ori cîți ai nevoie. Nete­zin­du-și șorțul albastru pe care se văd niște urme maronii de pămînt și-alte cîteva pete mai verzi, tanti Tatiana spune că și-a petrecut copilăria pe cîm­puri, printre rînduri cu varză și mor­covi, iar tinerețea muncind la co­lectiv; atunci dădea la stat și-acum plă­tește taxe și impozite. Nu se plîn­ge c-ar fi fost greu în trecut, deși nici ușor nu i-a fost.

„Am mîncat și mămă­ligă cu cea­pă cînd nu era!”, spu­ne ea. În pre­zent, soțul ei se o­cu­pă de gos­po­dărie, are grijă de animalele de-acasă, doar ea merge să vîn­dă – „că și-așa n-are stare acasă”. Des­pre piețe vorbește ca și cum le-ar fi descoperit toate dedesubturile, iar anii pe care îi poartă în spate nu pot decît să întărească tipul ăsta de pre­supuneri. „Nu facem bani mulți, dar ce să faci? Pînă la pensie durează.” Tan­ti Tatiana mai are un an pînă la pen­sie, despre care se arată un pic cam îngrijorată pentru că nu are sta­giul minim de cotizare. Trei dintre cei 15 ani care i-ar trebui ca să poată primi pensie, n-a putut munci pentru că a avut grijă de copii. Cînd să-și strî­ngă și ea lucrurile, de la o masă ală­tu­rată, se aude o voce feminină care îi cere o țelină. Femeia îi scoate de sub tejghea cinci bucăți și i le așază pe mar­ginea mesei. „Ce să-ți dau pe astea?”, întreabă dînsa, imediat du­pă. „Sănătate!”, îi spune Tatiana, șchio­pă­tînd.