Veterinarii nu sînt Dumnezei

„Cel mai mare regret pe care îl am e faptul că nu am avut destul de mult timp să stau cu copiii”, spune Ludovic Bacusca. E medic veterinar de 28 de ani, iar acum lucrează în propriul cabinet, pitit în cartierul Pod de Piatră, între strada Morilor și strada Bălți. Chiar dacă mai are o oră pînă la începerea programului, Ludovic e deja îmbrăcat în haina de doctor, de culoare albastră, care în partea stîngă a pieptului are un buzunar pe care este agățat un ecuson cu numele lui.

„Am lucrat șapte ani într-o secție Avicola, pe o platformă de pui de carne, dar din ’99 m-am reprofilat”, spune medicul, uitîndu-se cu ochii de-un albastru limpede în zare, de parcă ar retrăi fiecare moment de atunci încoace. Și-a deschis o farmacie veterinară, însă a văzut că e mai bine și mai de viitor să tratezi animalele decît să vinzi medicamente pentru ele. Profesia de doctor îl ține mereu ocupat: spune că pleacă de acasă dimineața și se întoarce la finalul zilei.

E tatăl a doi băieți, ambii viitori medici. „Fiul cel mare e medic rezident la secția de chirurgie cardio-vasculară, iar cel mic e student în anul al III-lea la Medicină Veterinară. Nu l-am încurajat niciodată să facă ce am făcut eu, pentru că medicina veterinară este dură. Probabil e o genă care se transmite și nu a rezistat”, spune în timp ce își aranjează ecusonul și părul grizonat. E fericit că și-a crescut copiii și că a profitat de timpul pe care l-a petrecut cu ei, însă ar fi vrut să ia parte la unele momente din copilăriile băieților. „Cînd plecam dimineața, copiii dormeau, iar cînd mă întorceam, iar dormeau. Îi vedeam mai mult duminica. Mă uit la relațiile altor copii cu părinții lor și îmi dau seama că eu nu am avut așa ceva”, povește medicul veterinar cu voce puțin tremurată.
Nu i-ar plăcea să facă altceva, fiindcă și-a dorit să fie veterinar de cînd era în clasa a VII-a. A crescut la sat, unde avea curtea plină de cai, vaci, oi și păsări. „Îmi plăcea doctorul din sat. Era un tip stilat, mereu îmbrăcat la patru ace. Cred că m-a influențat și m-a făcut să vreau să devin veterinar”, povestește bărbatul înalt din fața mea, care spune și-ar practica meseria și dacă s-ar mai naște încă o dată.

Nici mușcăturile sau loviturile pe care i le-au făcut pacienții nu l-au determinat să vrea să renunțe la meseria sa. Acum ceva timp i-a fost adus la cabinet dintr-un sat un cîine fără stăpîn, care avea în jur de 40 de kilograme. „L-am anesteziat ca să pot să îi fac o ecografie și cînd să îl dau jos de pe masă, m-a mușcat de cot. Mi-am făcut singur vaccin antirabic”, își amintește doctorul. Deși e medic veterinar de 28 de ani, niciodată nu s-a putut detașa de sentimentele pe care le are atunci cînd nu poate salva un pacient. „E foarte dureros să mă uit la proprietar și să îi spun că nu am putut să îi salvez animăluțul, mai ales cînd vine la mine cu atîta încredere, dar veterinarii nu sînt Dumnezei”.

Are momente cînd și-ar dori măcar jumătate de oră de pauză însă se gîndește că e mai bine că nu o are, fiindcă unuii colegi de-ai săi nu lucrează mai mult de 30 de minute pe zi, fiindcă nu au clienți. „Sînt clipe de oboseală maximă, în care simt că nu mai pot, dar viața e frumoasă în fiecare zi și trebuie să mă bucur de ea orice ar fi”, povestește Ludovic, iar pe față i se întipărește un zîmbet larg, ce face ca ochii să îi strălucească.

de Andreea CIBOTARIU