Zeii luptă pe șase picioare

Lui Florin nu-i place școala. Ar vrea să poată sta pînă noaptea tîrziu, să studieze tehnici de luptă. „Asta contează cel mai mult pentru mine”, îmi spune răspicat. Iar cînd mama îl zorește să-și facă ghiozdanul dimineața, el strigă din cameră că are „lucruri mai importante de făcut”. Trebuie să le dea de mîncare celor cinci „campioni” cu care se mîndrește. „Ei sînt cei mai buni din țară. Particip cu gîndacii mei la toate competițiile de amatori. Azi am reușit să-l dresez și pe al șaselea. Am văzut că se bate și cu picioarele din spate”, rîde Florin.

Dar nimeni nu-l bucură mai mult ca Apollo, cel mai vrednic gîndac de bucătărie. A cîștigat cu el cinci concursuri de „bătăi” și două de viteză. „Nu o fac pentru premii sau ca să mă cunoască lumea. Îmi place să-i văd că mă ascultă și cred că se bucură și ei”, și băiatul de 17 ani își drege vocea. Așa începe fiecare discurs pe care îl ține cînd se încheie cîte o competiție. Doar anul ăsta a ales să spună altceva: „Vreau să-i mulțumesc lui Apollo și vă anunț că se retrage”. Campionul a îmbătrînit și s-a accidentat. „L-am strîns prea tare într-o zi, ca să-l pot prinde, și de atunci, nu știu, am observat că merge mai greu”.

A participat prima dată acum trei ani, cu o „fetiță”, Venus. I-a spus un veteran din breaslă că așa e bine să „dai startul, că fetele-s mai rele”. Nu a crezut atunci că va pierde aproape tot anul de școală pentru cei cinci „zei”. Acum, însă, promite că se va apuca de învățat pentru bacalaureat. „Vreau la arheologie. Mor după istorie”, îmi descrie repede, pe nerăsuflate cea de-a doua lui pasiune. „Vreau să merg să caut vestigii, culturi de tot felul. E la fel și cu gîndacii. Sînt sute de specii perfecte pentru luptă, doar că nu știe nimeni de ele”. Un singur lucru îl neliniștește cînd vine vorba de studenție. „Nu am cu cine să-i las. Mama îmi jură că mă dă afară cu tot cu ei, iar la frate-miu… Nu mai vorbesc cu el de cînd…”, și se întristează. Știa că nu trebuie să se atașeze de gîngăniile pe care le antrenează, dar „cînd stai zi de zi cu ei, ajungi să vorbești cu ei, să le cînți, să le pui filme”, îmi spune bosumflat.

Se gîndește mai mereu la „zeul” pe care l-a pierdut acum șase luni, chiar înainte de un concurs. „I-am lăsat la fratele meu, să mi-i țină cît plec la un examen și nu știu ce-a făcut da’ au scăpat din terariu. M-am supărat foc cînd am venit acasă și mi-a zis că unul din ei s-a dus de tot, pe canalizare”. Și mai mare i-a fost supărarea cînd, în timp ce fratele lui încerca să-i explice cum a alunecat gîndacul pe conductă, și-a aruncat ochii pe podea și l-a văzut pe Ares neclintit în tocul ușii. „De fapt, îl strivise cu ușa, nenorocitu’”.

Adriana ZĂVOI