Zîmbetul de duminică

Îl aștept să iasă de la vecernie. Pă­șe­ște sigur pe el și își strînge palto­nul ne­gru în jurul trupului, cînd o rafală de vant îl lovește cu pute­re.Nicolae este student la Teologie Ortodoxă în anul al III-lea și a în­ce­put să meargă la azil pe cînd era în anul I. Mărturisește că îi era teamă atunci cînd a călcat pentru pri­ma dată într-un salon. Îmi înșiruie franc mo­ti­ve­le pentru care a ales să fie voluntar la azil. Era aproape de că­minul în ca­re locuia și volunta­ri­atul la copii se fă­cea in timpul săp­tă­mînii, iar progra­mul nu îi permi­tea compromisuri.

Pri­virea i se pierde printre pie­tre­­le pe care le împinge cu vîrful pan­to­fu­lui. Zice că toți bătrînii sînt triști, pen­tru că azilul ar putea fi de­molat. „În Bucium, unde îi vor du­ce, nu vor mai avea farmacia aproa­pe și studen­ți­lor le va fi mai greu sa îi viziteze”. Unii încă sînt reticenți, dar el le vorbe­ște cu o răbdare ce dez­armează orice bă­trînică încruntată și orice senior mo­rocănos. Le desfa­ce conserve, le cum­pără medicamen­­te sau un kilogram de mere și le as­cul­tă poveștile. Îi a­ju­tă să descurce fi­rele amintirilor pentru că nu mai au cu cine să le depene acum.

Băiatul babei și al moșneagului

Cel mai aproape de inima lui Nicolae este doamna Elena, care în urmă cu a­proa­pe patruzeci de ani și-a pierdut ve­de­rea complet. Ea avea gri­jă de co­pi­ii părintelui din sat, iar a­cesta a adus-o la azil știind că îi este greu să se descurce singură. Anul trecut s-a întors du­pă ea, dar bătrîna a de­cis să rămînă. „Săptămîna asta n-am vorbit cu ni­meni”, așa îl întîmpină ea pe Nicolae. Tî­nărul îmi spune că dra­ma ce­lor mai mulți dintre locatarii a­zi­lului este că nu au pe nimeni care să îi vi­ziteze, să le zică o vorbă sau doar să îi asculte. Își amintește amuzat că de ziua ma­mei au pus în scenă „Fata ba­bei și fa­ta moșneagului”, iar el a fost moș­neag pentru o zi. Nicolae spu­­ne că pentru el „nu intervine ni­cio­­da­tă monotonia pentru că fac totul din su­flet, e­xact ca o rugăciune: chiar dacă o spui în fiecare seară nu te plictisești pentru că de fiecare dată o simți altfel”. La azil este primit cu bucurie și cînd e frumos afară, bătrînii lasă ta­bla de șah și vin înăuntru să-l asculte cîn­tînd, iar asta îl face să revină mereu.

Ramona BALABAN