Am căzut în poziția samuraiului

„Dacă pocnește ceva e bine, în­seam­nă că sînt vii”, ne spune Florin, ins­tructorul nostru, în timp ce aleargă în mijlocul cercului de studenți aplecați. Asta s-o creadă el. Ligamentele mele se-ntind precum un urs care a hi­bernat o iarnă întreagă și care atunci cînd s-a trezit a văzut că a ratat pri­măvara cu vreo două anotimpuri.

Dar, oricît de anchilozat mă duc spre locul meu în rînd, după încălzire, tot găsesc energie să rîd de tricoul arborat de un rocker mai timid și slăbănog, pitit după grosul mulțimii: „Atenție! Sunt beat”.

În sala de sport de la demisol, fri­gul se instalează peste cei aproape 20 de stu­denți care au venit să învețe cum să se apere. Dar Florin nu ne lasă să dîr­dî­im. După ce ne-am întindem bine în­vă­­țăm poziția de gardă, „apărați băr­bia, ficatul, încheieturile flexate, pi­cio­rul de bază în spate și ochii «în zonă»”, și începem (alte) alergări în­ce­te prin sală, ca să ne oprim brusc în postura învă­ța­tă la fiecare bătaie din pal­mă, precum niște dobermani bine an­trenați.

O sută de metri garduri

Frigul se disipă destul de repede iar pe frunțile celor mai entuziaști apar și primii stropi de sudoare. Pînă și en­tuziasmul își face loc, deși puțin mai timid la început. Ovidiu strînge din pumni cu încrîncenare la fiecare exercițiu executat, iar Iulia mai, mai să poc­neas­că o colegă din greșeală, cînd în­cearcă pașii adăugați printr-o miș­ca­re de ba­let. Brusc, studenții care exer­sează în­cep să îi ocolească foarte larg, cu mișcări voalate.

„Nu uitați că primul lucru pe care îl faceți este să evaluați adversarul. Da­că e mai mare decît voi, trebuie să fiți mai rapizi”, repetă într-una Florin în timp ce gravitează printre rînduri de studenți care stau nas în nas ca niște co­coși, exersînd pozițiile de apărare în echipe de cîte doi. Eu mă gîndesc că s-ar referi la fugă, și Mihai, care mă aude, dă din cap aprobator. De la 1.60, mai toată lumea pare puțin cam mare.

Decid într-un final să îi urmez sfa­tul lui Florin și evaluez sala în cău­ta­rea unui partener. Ghidîndu-mă după principiul lui, găsesc rockerul mimînd o accidentare pe una dintre băncile din sală. Îl conving să mă ajute să mă în­căl­zesc, pe motiv că nu mai am alt par­tener și ajungem să ne învîrtim în cercuri, după modelul celorlalți din sală, „căutînd puncte slabe în apărarea adversarului și încercînd să le în­drep­tăm împreună”. După cîteva ture îl o­presc și îi atrag atenția că e vulnerabil în zona ficatului, că nu ține cotul des­tul de jos. Zîmbește și-mi spune mai tare poate decît ar fi vrut: „cu ficatul nu mai am probleme, l-am ars din interior”.

Cătălin HOPULELE