Artiștii care pictează chipul sfinților

Robert și Rafael sînt și nu sînt la fel. Cînd îi vezi împreună, îți dai seama că n-ar putea fi unul fără celălalt. Robert e mai „li­pi­cios”, Rafael se enervează ușor. Unuia îi plac cravatele, celălalt îi mai fură hainele.

Însă amîndoi au luat viața de guler și au zgîlțîit-o bine pînă le-au arătat tuturor că „nimic nu e im­posibil. Să nu zici niciodată că nu o să poți face ce vrei și ce îți pla­ce. Cînd ne punem ceva în min­te, nu se poate să nu ne iasă.” Și au învățat asta ei singuri, fără să îi aibă în spate pe părinții lor care să le bătucească dinainte dru­mul. Aproape că sînt molipsitori cu ela­nul acesta și cu optimismul ca­re te ia pe nepregătite. Te întrebi dacă nu cumva stai de vorbă cu niște oameni mari ascunși în spa­tele unor tineri de 21 de ani.

De cînd se știu au fost mereu unul lîngă celălalt. S-au născut la București, au fost botezați în El­ve­ția, au locuit în Focșani și aproa­pe un an la o familie în An­glia, iar liceul l-au făcut la seminarul te­o­logic din Tulcea și Neamț. În Iași au ajuns în primul an de facultate, cînd s-au înscris la Teologie Ortodoxă, unde studiază Arta Sa­cră. La fel cum au învățat cîn­tatul la chitară de unii singuri și în pictură sînt deopotrivă dascăli și discipoli. „Mie îmi place mai mult să desenez decît lui Rafael, poate și pentru că am mai mult timp liber. Cînd merg pe bu­le­var­dul Ștefan cel Mare, mă așez lîngă pictorii de acolo și îi întreb cum fac conturul așa, cum ames­tecă culorile. Sau la expoziții, mă duc la artiști și vorbesc cu ei.” Doi ani la rînd, Robert a par­ti­ci­pat la un concurs internațional în Ma­cedonia și nu s-a întors cu mî­na goală acasă. În 2011 a cîș­ti­gat premiul al II-lea cu o pictură abstractă în care și-a imaginat niș­te oameni fericiți. Un an mai tîrziu, pe lîngă locul I, a mai cîș­ti­gat și trofeul de aur, adică Grand Prix-ul concursului, după ce a pictat în întregime o cata­pe­teas­mă. L-au ajutat fratele său și un prieten și în aproape trei luni au făcut 62 de icoane pe care le-au numerotat și după care au făcut o schemă pentru ca organizatorii să știe cum să le așeze. Le place să deseneze orice, însă florile le dau cele mai mari bătăi de cap. În schimb, portrete ar face ori­cînd.

Talent la două mîini

Dacă nu reușești să îi de­o­se­bești cînd sînt împreună, e de ajuns să vezi care dintre ei nu-și mai dezlipește mîinile de pe apa­ra­tul de fotografiat, căci Robert, cînd nu pictează, face poze la „tot ce mi se pare frumos”. În Foc­șani, la unul dintre centrele unde au stat, a găsit un aparat foto care era stricat. „Mie îmi plăcea să desfac orice în bucăți să văd cum funcționeză. Și cînd a venit cel care avea aparatul și l-a văzut așa a făcut un scandal mare. I-am zis că dacă îl fac să funcționeze, mi-l dă mie? Și i l-am reparat. Îl am și acum.” Își plimbă degetele pe masă de parcă ar strînge piese invizibile. Mîna stîngă are un tre­mur ca atunci cînd ai emoții, dar de fapt „e de la munca de cîmp. Am făcut de toate ca să ne putem întreține. Mai glumesc pri­etenii și mă strigă Robert Par­kin­son”, rîde el, ridicînd palma în aer. Cînd era mic, el era stîngaci, iar Rafael e dreptaci. Dar la unul dintre centrele la care au stat, doamnele de acolo i-au legat mî­na stîngă la spate cu o curea și l-au obligat să scrie cu dreapta.

Dacă nu reușești să-i deosebești cînd sînt împreună, e de ajuns să vezi care dintre ei nu-și mai dezlipește mîinile de pe aparatul de fotografiat.

Și tot ca să îți dai seama cine e cine, te uiți să vezi care stă cu mîinile în buzunar. Are Rafael obi­ceiul ăsta și mereu e certat de fratele său. „Cînd mai are vreo prezentare în amfiteatru, în fața colegilor, strig din spatele sălii «scoate mîinile din buzunar!». E ca și cum ar ține degetul în nas.”

***

Singurătatea li se pare bol­nă­vi­cioasă. Poate de aceea își fac atît de ușor prieteni. Zic ei că au da­rul să ghicească ce fel de om e cel din fața lor.

Singurătatea li se pare bolnăvicioasă, poate de aceea își fac așa ușor prieteni.

Însă acela care stă di­naintea lor nu are nevoie de nici un dar ca să le facă portretul, pen­tru că i-ar ieși de fiecare dată la fel, dar niciodată la indigo.