Aure pierdute la inundații

A bătut într-o seară la ușă și a zîmbit frumos de parcă eram cu­noș­tințe vechi. Mi-a zis că știa că îl aștept de mult și că aveam nevoie de sfa­turile lui. Tata l-a privit ciudat și a ridicat ușor din sprîncene. Ne-am amintit după zece minute de Cristi. Îl cunoscusem acum cîțiva ani, înain­­te să plece înspre Capitală și să se piardă pe străzile Bucureștiului. L-am invitat în casă și s-a așezat degajat pe fotoliul din sufragerie. Ne-a privit curios și a așteptat în tă­ce­re ca toată familia să își ocupe lo­cu­rile. „Aura ta e roșie”, a început deodată. „Ești o fire imprevizibilă, optimistă care de obicei reușește să facă tot ce își propune”. Am ridicat o sprînceană și am înghițit hohotul de rîs.

„Știu că nu crezi în chestiile astea. În cărțile de tarot și în oameni care îți pot spune viitorul dar sînt mul­ți care își bazează toate deciziile im­portante pe asta, sînt oameni care sună disperați în miezul nopții pentru a afla un răspuns”. Tatei i s-a spus pentru a zecea oară că este calm și răbdător, și că aura sa de cu­loare galbenă îl ajută foarte mult să îi înțeleagă și să îi asculte pe cei­lal­ți.

Moartea de după fermoarul albastru

Am tăcut toți cînd am auzit că voi pleca și eu la un moment dat spre București, mai curînd decît se așteptau ai mei. După predicții legate de valul de inundații care va avea loc la vară și despre alte cutremure, surori ale celui din Haiti, care ne așteaptă să ne re­ve­nim din șoc pentru a ne lovi din nou, s-a făcut liniște.

Ne uitam toți către geanta mare și albastră pe care Cristi o așezase în mijlocul sufrageriei. În cuferele mici și maronii erau zeci de pachete de cărți colorate, pline de simboluri ciudate, cu oameni în diverse ipos­taze. „Lucrurile astea există și te pot ajuta, îți pot răspunde la anumite întrebări”.

Cristi a plecat după ce nu a mai rămas nimic de ghicit. A lăsat acolo, în mijlocul sufrageriei pachetele pline de cartoane colorate. Ele în schimb nu mi-au oferit răspunsuri la nici o întrebare, oricît de mult am aranjat și rearanjat cărțile pe masa din bucătărie. A mai sunat să vadă dacă „știu cînd vine sfîrșitul lumii”. Nici aura roșie și nici perseverența nu mi-au fost de ajutor. Răspunsurile la întrebările existențiale nu vin pe cale energetică într-un apartament mic, cu două camere de pe Tudor Neculai.

Livia MOVILESCU