Aventurile poeţaşilor din grădina Pogor

Dacă în prima zi de Șotron pu­teai auzi, odată ajuns în Grădina Casei Pogor, copii de înălțimi îndoielnice recitînd poezii care ți-ar fi făcut părul de pe mînă să se ridice electrizat – „am să te tai de-a lungul și de-a latul”, în ultima zi a festivalului, adică duminică, ți-ai fi dorit să stai doar la umbră, printre copiii a­du­nați în jurul lui Iulian Tănase și-ncurajați să facă storytelling. A­șe­zați în cerc, pe iarbă și pernuțe colo-rate sau chiar în picioare și ne­știind că-s filmați de mîinile părinților en­tuziaști, fetițe și băieței ascultau c-o mină serioasă bărbatul cu ochi mari și albaștri, care le spunea c-a scris o carte pe care ei n-au mai citit-o – „Aventurile lui Sacha în castelul fermecat”. Cu fluturași lipiți stîngace deasupra sprîncenelor sau pălării de soare cu boruri largi, păreau c-ar putea sta acolo toată după-amiaza fără să se plictisească.

„Copiii sînt mai poeți decît noi, au un fel de lentilă magică. Eu am observat asta la copiii mei”, le spu­ne scriitorul părinților care-l pri­vesc îmbujorați. Lîngă el, o fetiță își com­­primă mîinile în formă de ini­mi­oară, o lipește pe piept și-apoi i-o trimite, fără să ezite, mamei sale. Gestul se topește în toropeala de afară, nereușind să treacă neobservat de ochii scrutători ai părinților de-alături. Vezi cum Iulian Tănase a început să se plimbe în cercul închis, fără să aibă o formă ge­o­me­tri­că perfectă, și spunîndu-le celor din jurul său că el a început să scrie pentru că îi era dor de băiețelul lui și te faci, vrînd-nevrînd, cît un ghem. Te deapănă tot cuvintele scriitorului, care începe, spontan, un atelier de storytelling pentru copii – „hai să facem o poveste. Maia e o fetiță și are o periuță și-un tub de pastă de dinți.” Numai că pasta de dinți nu e chiar pastă de dinți, ci e pe rînd muștar, ciorbă și chiar un duh.

Te amuză intervențiile copiilor care-s dornici să prindă microfonul în mîinile lor mici și transpirate și care fac eforturi serioase de-a coace mai multe finaluri pentru aceeași poveste și n-ai cum să nu iz­buc­nești într-un rîs zgomotos care să te facă să devii un nostalgic după perioada în care-ai fost și tu copil – și-ai spus niște trăznăi mai mari decît tine. Vei ști, cît stai la șezătoare cu Iulian Tănase și-atîția copii pe lîngă tine, că dacă lași duhul din pasta de dinți a Maiei în mîinile băiețașului c-o pălărie așezată ștrengărește pe cap, o să te trezești c-un spiriduș în loc de duh, care vrea să o ajute pe Maia „la viața de zi cu zi”, dar care apoi a­junge „să se transforme într-o po­ezie”.

După tot șotronul ăsta jucat în bătaia soarelui, o să vrei să iei un prieten și „Aventurile lui Sacha în castelul fermecat” și să vă aciuați pe-un petic de iarbă, la umbră, u­n-de să citiți cu „l” în loc de „r” și s-ad-mirați ilustrațiile dinăuntru. Și da­că nu așa, „se poate și un alt final?”