Camera 1, între C1 și C2

„Am murit de două ori, acum strîng rahatul altora”. Mihaela se ri­di­că, se apropie de foc, deschide sa­co­șa de rafie pe care o poartă mereu în spinare și scoate de acolo o pîine ambalată și un salam în coajă albă. Pe femeie am văzut-o în ultimii doi ani de zile mai mult decît familia de aca­să, dar niciodată nu am știut cum o cheamă „și multora nici nu le pasă. De ce le-ar păsa, nici pe mine nu mă doare de ei”.

Și-a făcut casă în complexul Tîrgușor – Copou de aproape patru ani de zile, dar nu vreau să îmi spună de ce. Nici nu insist, pentru că sînt un student care a întrebat-o dacă seamă­nă cu cineva pe care cunoșteam odată demult. „Nu mai cunosc și nu mă mai cunoaște nimeni”, îmi închide gura și se întoarce către focul din frunze de toamnă care începe să se stingă.

O noapte la cald

Mihaela nu este însă singură. Pe lîngă foc mai stau doi bărbați, dar care, în comparație cu ea, par va­ga­bonzi veritabili, avînd și mirosurile care să dovedească asta. „Pentru ei e im­portant să ajungă de pe o zi pe alta. Eu sînt mai arogantă, țin și la cum arăt”, îmi spune femeia, în timp ce îmi arată cizmele pe care le poartă, aproa­pe noi, „pe care voia să le a­run­ce o studentă săptămîna trecută. Pro­ba­bil își luase ceva nou și scump. Nu știu pe ce să mai arunce banii copiii ăș­tia”. În spatele ei, lîngă patul im­pro­vi­zat din pături, stă și o poșeta, ți­nu­ta din timpul zilei.

Pe Mihaela o cunosc aproape toți studenții din complex. Îi așteaptă mai de fiecare dată lîngă tomberoanele din­tre căminele C1 și C2, oferindu-se să le ia gunoiul și să îl arunce în locul lor. „Măcar așa nu mai scormonesc prin­tre toate mizeriile. Dacă e ceva ca­re miroase arunc direct, în restul sa­cilor mă uit, poate am noroc și mai aruncă ceva chiar bun. Ghinionul lor, norocul meu”, îmi spune sec femeia. Nu îndrăznesc să o întreb cîți ani are, dar ochii adînciți și ridurile lungi îmi spun că a trecut cu cîteva primăveri de 50 de ani.

În dreapta focului, unul dintre băr­bați se foiește, mă vede stînd lîngă el, mîrîie, sper, un salut, și se întoarce pe partea celălaltă. Mihaela se apucă să strîngă salamul din care a mîncat și apoi păturile din spate. „În noaptea asta dorm lîngă centrala din C1. E ușa mai proastă și iese căldura afară. A început iarna, iar o să fie greu”, îmi spune ca o constatare. Nu mun­ceș­te pentru că „nu m-ar primi nimeni da­că nu am o casă a mea”, dar nu re­gre­tă pentru că, stînd lîngă studenți, se simte și ea „mai tînără”. Aproape că o fac să îmi spună ceva din trecutul ei, cînd o întreb dacă a făcut vreo facultate, se întoarce spre mine și îmi scui­pă apăsat: „Sînt liberă acum ca să nu dau explicații nimănui”, și dispare du­­pă colțul că­mi­nului.

Cătălin HOPULELE