Cînd n-ai bilet, sala de așteptare e „acasă”

În spatele magazinului de Fornetti de la stradă, un căruț roz, cu tot cu copil în el, stă părăsit. Numai trecătorii îi mai acordă uimiți atenție, cu remarci precum: „Cred că-i de vînzare ăsta”. În rest, nici taximetriștii, nici vînzătorii de la cele cîteva chioșcuri din zonă nu bagă de seamă căruciorul, ca și cum n-ar exista. Ei le-au văzut pe toate.

Asta pentru că la gară, indiferent că te afli în Iași, București sau Constanța, se adună cei mai dubioși oameni, de la golănași care îți fac rost de-un telefon, fără SIM și încărcător, într-o oră, la oameni ai străzii care au ales ca ultim refugiu sala de așteptare CFR, măcar de-or mai prinde vreun turist mai cu dare de mînă.

Cu o voce grăbită și tăcută, dar care totuși se face auzită prin foșnetul provocat de mersul grăbit al oamenilor, un individ îmbrăcat în fîș te întîmpînă cum te-ndrepți spre peron: „Țigări, țigări, țigări, țigări”. Un student îi întinde banii pe-un pachet și comerciantul îl zorește: „Hai, dă-i încoa și bagă-l în buzunar.” Alte magazine de tot felul așteaptă să le cumperi nimicurile, micii în care abia cîinii dacă mai au încredere, shawormele cu extra-ceapă, electronicele care-s stricate încă din vitrine, casete pentru jocuri video și te miri ce alte lucruri care-n oraș nu se mai găsesc de cîțiva ani.

Muncitori în geci de piele și cu genți mici, negre, identice fără excepție, mișună ca furnicile înspre și de la gară.

Pasageri cu miros fin

În fața sălii de așteptare, doi „băiețași” în trening negru își fumează țigările și se uită în jur ca și cum ar aștepta orice, numai un tren nu. Din cînd în cînd, mai intră la King Club, sala de jocuri mecanice de lîngă. Și-un veteran îi bagă în seamă pe studenții care se grăbesc cu bagajele spre casa de bilete, întrebîndu-i dacă nu vor „cu 300 pînă la București”.

Înăuntru, cîțiva hoinari îmbrăcați în cojoace maronii și prăfuite dorm cu toiegele prinse-n brațe și cu plasele de rafie sub cap. Sub cele patru scaune pe care se odihnește unul din ei la fel de pasiv stă un cîine. Chiar dacă trenul pleacă în cinci minute, el tot aici rămîne. Și-a marcat deja teritoriul.

Ioan STOLERU