Creionul la ochean

„Luați un loc, scoateți o foaie și în­cepeți să desenați”, ne spune cu vo­cea ei timidă și mieroasă ce are un pu­ternic accent molodovenesc, o tî­nă­ră slăbuță, imediat ce intrăm în sala de curs. Înșfac un scaun și încerc să-mi găsesc un loc la masa din capătul să­lii, singura mai liberă. „Stați că ne aran­jăm și încăpem cu toții”, se oferă Tudor, un student la Medicină, foar­te dispus să mă ajute.

Într-un final, după ce fiecare își gă­­sește chipurile un loc, Polina, profesoara care ne-a vorbit chiar la înce­put, foarte tînără de altfel (în jur de 24 de ani) ne dă prima sarcină de în­deplinit cu aceeasi voce gingașă, a­proa­­pe imperceptibilă: „Acum încercați să o măsurați pe Laura cu un creion astfel încît capul ei să încapă de șapte ori în lungimea corpului”. Bine, dacă m-a luat cu geometria din liceu, am pus-o, îmi zic în gînd. Dar Văd că toată lumea își în­dreap­tă cre­ioanele înspre Laura, mo­delul expus în fața sălii, și care mai de care cu cîte-un ochi închis, unii cu fața congestionată, alții cu lim­ba scoasă, amu­zîndu-se pur și simplu de si­tua­ție, încearcă să ducă la bun sfîrșit măsurătorile. Însă nici n-a­puc bine să trasez prima linie pe foaia albă că deja am nevoie de-o radieră.

Start, radieră!

Îl văd pe Andrei în fața mea cum lucrează foarte concentrat. Duce nervos cu creionul contururile și din cînd în cînd îl ridică în aer ca să veri­fice măsurătorile. Gina, colega lui cea brunetă, din stînga, e la fel de atentă, doar eu cu Irina și Cristina ne hlizim copilărește din cauza de­se­nului meu, unde corpul Laurei se pa­re că a fost înlocuit cu un butoi. În rest, nu se aud decît ștersături nervoase de radieră și vîrful creionului zgîriind zgomotos foaia. Oamenii se limitează în a arunca priviri fugare peste desenele vecinilor, să vadă dacă celorlalți le-au ieșit schițele mai bine. Sau, de preferat, mai prost.

La al doilea desen mă descurc mult mai bine. Dar nu pentru că m-ar fi lovit harul divin, ci fiindcă mi-am dat seama la ce folosesc foile de pe masă. „Uite, îți arată cum să faci corpul din forme geometrice, în aceleași poziții pe care ni le-a cerut Polina”, îmi atrage atenția Irina. Bucuroasă de nu-mi mai încap în piele, trag foaia înspre mine și în două minute am terminat. Bingo. Cristina, la fel de încurcată în calcule, preia rețeta. Ceilalți nici nu se gîndesc să recurgă la această metodă, ei nu agrează tri­șorii. Mai ales fetele de la masa din spatele meu, care lucreză de zor, pro­babil ne-ar fi aruncat niște priviri cu subînțeles, că „aici, se muncește pe bune”. La ultima sarcină, nu mai am material ajutător, așa că după vreo cîteva încercări lamentabile, renunț și ori belesc ochii în tavan, ori studiez concurența. Nu e de mirare că atunci cînd vine Polina să ne vadă „crea­ți­ile” îmi aplec capul în foi, pre­fă­cîn­du-mă că lucrez de zor.

După o oră și jumătate în care am tot mîzgălit trei foi pe-o parte și alta, nu pot să mă întorc acasă decît cu-o schiță făcută în două minute, după veche mea metodă – aproximatul din ochi. „Super schița. De ce ai mai ve­nit la cursuri atunci?”, mă întreabă Tudor nedumerit. Probabil ca să în­țe­leg de ce nu m-am făcut architect.

Roxana MĂCIUCĂ