Cu cheia-n pat, lîngă Alexandru

Ziua e prăfuită și leneșă, ca mo­ta­nul care zace pe-un pervaz din spa­tele căruia miroase a urzici fierte. A­ici primăvara pare un soi de opăreală piperată în care cad eșarfele de la gît și unde, dac-ar fi copaci, s-ar usca. Nu e nici înainte nici după apocalipsă în Dacia, dar oamenii nu știu unde sînt, ca după un val de radiații.

„Păi da’ asta nu e cum ar veni o coa­dă de Păcurari?” Păi nu. „Cum nu? Că arată tot așa, un cîrnat de blo­curi.” Nu, dom’le, Dacia are capătul ei de o­raș. „Matale cauți mai bine?” Cum?! „«Mai Bine», asociația, nu? În față la George Călinescu.” Da’ Călinescu cu ce treburi e prin Dacia? „Ei, școala ge­nerală, don’șoară”. Domnul ăsta de treabă din „La Umbreluțe” își unge gî­tul cu bere de dimineață. E 11 și „sînt de vreo două ceasuri, țin masa. Treb’e să vină și hîtru cela de Costin, da’ nu-ș’ ce treabă ave’ pe la biserică”.

Poate-o construiește. Noaptea tre­cută încă avea mormane de lut în jur și mult pămînt necimentat în jur, singurul petic din colțul ăsta de Iași care respiră. Te fură cupola enormă, în patru bucle căscate, dar numai dacă ești în șlapi sau ciubote de gumă. Pă­mîntul din jurul „Învierii Domnului” e mereu ud.

Noaptea e mai îndrăzneață. Cînd se aprind vitrinele magazinelor, pi­cioa­rele unora se-nmoaie. „La Um­bre­luțe”e plin, cred c-a ajuns și nea Cos­tin. De geamul magazinului de pulpe „Ferma 2 cocoși” se sprijină, adulme­cînd mucurile de țigară abia stinse, doi bărbați lați în umeri, greoi la mers și ușor aburiți de votculițe. Fac stîn­ga pe Vitejilor, fac și eu. Ei se-n­dreap­tă de spate și se sprijină de-o mașină joa­să, roșie undeva sub praf, eu fac stînga-mprejur din parcare spre unul din cuiburile de blocuri dimprejur. „Deci ce facem, man? Căutăm o ma­și­nă și-n seara asta sau îi lăsăm?” Ce să lase?. „Lasă-i că-s aprinși acuma, le-a ajuns pe săptămîna sta, stau cu cheile în mînă în pat, așteaptă alarmele.” Poa­te altă dată.

Parcul de la bulevard e pătrățos și luminat numai pe jumătate. Că­ru­cioa­re de copii, mame, surori, jumătăți de creștete întunecate. Se joacă în li­niș­te, șoptesc de parc-ar asculta Bah­lu­iul prin sita blocurilor care țin dos băn­cilor. „Stația care? Încolo e capăt de tramvai, încolo e Alexandru. Cel Bun.” Pe ăsta trebuie să-l cauți me­reu, ăla bun. „Stați acolo, tre’ să vină ul­ti­mul 6. Sau 5, merge și ăla. Și 11. Na, stați acolo, ce-o fi o fi.” Ce poate să fie decît o ședință de bloc la ultima sta­ție, cu sticle de bere care se strîng, goale, „să le ducem înapoi”, cu copii ca­re se feresc de fumul de țigară, cu semințe scuipate de la geam. M-am scuturat de coji în 6, aveam o gură plină în păr.

Anca TOMA