Cu datina la jartieră

„Mamă Anișoară, dă de veste că peste o lună mă mărit”, îi spun femeii care cască ochii mari la mine. Am auzit eu din popor că e bine că anunțe o bătrînă rudele, cică ar fi semn de bucurie mare. Dar mamaia nu pricepe de ce o caut și se lasă pe spătarul fotoliului ros de molii.

După ce mă cercetează din priviri îmi spune veselă: „pentru datini ai venit. Ptiu, să te bată norocu’. Cine-i fericitu’?”. Mă bîlbîi și îi spun primul nume care-mi vine pe buze: Ionuț a lu’ tanti Smaranda. Zîmbește, de parcă l-ar cunoaște. „Rochie ai, tu? Ți-o luat mă-ta sau nașa?”, dar răspunsul meu nu-i e deloc pe plac. Mie mi-a făcut-o cadou soacra. „Semn rău, mamă. Nu-i a bună. O să-ți strice casa. Da’ ia zi tu, voal porți?”. Mă frămînt și îi zic timid că „nu s-ar cuveni”. Anișoara începe deja a se cruci. 

Bocetul de cununie

„Orice cununie începe cu pețit’, îmi spune cînd vede că habar nu am ce trebuie să fac. „Dar voi sînteți tineri și orășeni. Așa că trebe să începeți cu fedeleșu’”. Îmi explică ce înseamnă numai cînd vede că mă uit cruciș. „Chemi barbatu’ acasă la tine, cu familie cu tot și cu nuntașii apropiați și-i dai țuică și cozonac. Vă puneți așa frumușel la masă, nu vă îmbătați și dup-aceea începeți a orna pomul”. Ridic ochii din caietul pe care-mi iau notiție și întreb temătoare: „Care pom?”. „Bradu’, fetiță, pe care-l duce ginerele acasă la naș, în dimineața nunții și mai apoi îți aduce și ție unul. Să nu uiți să pui pîine în el, că e semn de sărăcie dacă nu agăți acolo. Rîd toți de tine”.

Mai apoi, trebuie să am grijă cum fac să nu uit de „udat”. La oraș mi-e mai greu să găsesc fîntînă, să pun mirele să mă binecuvînteze cu un mănunchi de busuioc, dar bătrîna îmi spune repede că pot face asta și cu un lighean, „da’ nu cu apă de la robinet ci de la un izvoraș, de-oi găsi prin preajmă”. Iar cît eu plec lelea cu bărbat cu tot, acasă trebuie să se îngrijească cineva să-mi facă turte și cunună din flori de cîmp, albe. Iar odată întoarsă acasă, trebuie să mă pun pe bocit. „Cînd te îmbracă cu toate cele tu să plîngi, m-auzi? Așa din suflet, că pleci de la tat-tu de acasă”.

Iar după ce o-i fi făcut toate astea, pot să încep să dansez la nunta mea, pînă ce mă fură careva și mă duce într-o crîșmă. Mă pot întoarce numai după ce soțul mă răscumpără. Am dat din cap și, de teamă, n-am mai întrebat-o pe Anișoara dacă nu cumva o fi vreo tradiție care spune că mirele mă poate uita acolo.

Adriana ZĂVOI