Cum m-am rostogolit într-o tăcere

În Casa „Vasile Pogor”, cum urci la etaj, urmezi instinctiv o voce me­ca­nică. Ajungi în fața unei camere în care, o siluetă așezată atent în spa­te­le unei măsuțe, de după care i se ză­rește perfect bustul, te întîmpină și pa­re că se uită fix în ochii tăi. Are mîi­nile împreunate, ținute în dreptul taliei și poartă un costum de culoa­re închisă. E Ion Creangă. Îți po­ves­teș­te despre „Amintiri din Co­pi­lă­rie” fără oprire. Pesemne că-i place mult același citat, că, dintr-o gră­mă­joară de minute în alta, zîmbește pă­rintește și începe din nou – „Nu știu alții cum sunt, dar, eu…”. În minte-ți răsare imediat continuarea ac­tua­li­za­tă, de la cîteva zeci de ani de-atunci – „dar, eu…sînt o hologramă”.

După ce-ți învingi fascinația sau știi deja pe dinafară ce urmează să-ți povestească, pășești cu grijă în ca­me­ra alăturată. Nicio încăpere nu te lasă să n-o ții minte. Unele au per­ga­mente vechi ale scriitorilor care o­da­tă se întîlneau aici, unele au ta­blo­uri de valoare și unele te surprind prin fe­lul în care au ales să fie arătate pu­blicului lucrurile vechi. Te simți te­leportat și, cînd ai curajul să-ți ri­dici privirea către tavan, reușești să ghicești și cam în ce perioadă. Asemeni unor săli de bal din poveștile cu prințese, holurile mari te lasă să te plimbi dintr-un capăt în altul, fă­ră să te ciocnești, însă, de foarte mulți oa­meni. Candelabrele aurii lu­mi­nea­ză totul și, cînd găsești, aproape în fie­care colțișor, o peniță, o carte des­chisă sau o mașină de scris am­pla­sa­tă strategic, mai că-ți vine să te a­șezi, să te faci comod și să-ncepi să le scrii tuturor despre ce ți se întîmplă.

De la „entre qui veut, reste qui peut”, adică celebrul „intră cine vrea, rămîne cine poate”, care-ți apare și el, în fața ochilor, în perindarea ta, a­jungi la „intră cine vrea și se mută aici, pentru că nu mai vrea să pă­ră­seas­că încăperea”. Oamenii apar în gru­puri, își acoperă încălțările și păs­trează cu toții o tăcere în care li se ci­tește un respect amestecat cu o ui­mi­re. Unii rămîn minute-n șir în fața u­nei lucrări timpurii expuse în spa­te­le unei sticle și unii, împinși de cu­riozitate, aleargă tiptil dintr-o ca­meră în alta, să vadă ce-i mai aș­teaptă.

Te simți teleportat și, cînd ai curajul să-ți ridici privirea către tavan, reușești să ghicești și cam în ce perioadă.

Uimirea aproape mută și-a dat star­tul, odată cu deschiderea ca­se­lor vechi, și-n Casa Memorială „Mihai Co­dreanu”. Încă un bilet gratuit la gră­măjoara adunată și încă o des­co­perire a lumii unui scriitor. Chiar la în­tîmpinare, pe-o masă întinsă, stau aliniate cărți care povestesc despre el. „Ce faceți, admirați? Of, ce bine-ar fi să pot lua o taxă pentru asta – admiri, plătești 1 leu pentru că admiri!”, spune încetișor, în semn de glu­mă, o doamnă curioasă care se plim­bă printre oameni și aruncă pri­viri părintești asupra fiecărui lu­cru sau colțișor de odaie pe care-l are în pază.

Poeme scrise de mînă și îm­bră­ca­te în foi rigide de plastic par a­run­cate într-o dezordine studiată peste tot. Peste vitrina cu pahare, mă­suța cu telefonul vechi și vitrinele cu ochelarii lui Mihai Codreanu. „Ce-o fi zicînd scriitorul? S-o fi așteptat el ca lucrurile de care s-a folosit în via­ță să fie expuse? Oare s-o supăra că-i invadăm spațiul?” – mă întreb în timp ce pășesc dintr-o cameră în alta. Nu am niciun răspuns și, cînd mă gîn­desc, poate, că unul dintre ele mi-ar putea opri pașii și i-ar scoate a­­fară, îmi scutur gîndurile și conti­nui să urmez exemplele din jur. Un bă­trî­nel stă nemișcat în fața bibli­o­tecii.

O ediție de dicționare „La­rousse” vechi, îmbrăcate în piele ma­ro, stau aliniate și ne sfidează, parcă. „Ce frumusețe!” – cuvintele îmi scapă șoptit printre buze. Bărbatul se întoarce către mine, zîmbește cu col­țul gurii, își clatină capul și se-n­toarce din nou către cărți, parcă ci­tindu-le prin sticlă și coperți.

Drumul continuă. Nu știu dacă vă-ntrebați, dar da, înainte să plec, întîi, din Casa „Pogor”, am mai fu­git o dată să-l văd pe Creangă. În fa­ța lui și-a vocii care curgea și­roa­ie peste încăpere, stăteau doi bă­trîni, ținîndu-se de mînă. Ea își spri­jinea capul pe umărul lui și, de la spate, arătau ca niște personaje ca­re au călătorit în timp și-au venit să stea la taclale cu scriitorii vremii, într-o sîmbătă seara, ca și cum anii n-ar fi trecut niciodată.