Cutia cu jucării din Copou

Coada se-ntinde pînă pe hol. Ziua în care au loc festivitățile de deschidere e a doua din haosul ini­ția­tic pe care organizatorii l-au îm­păr­țit în trei zile. Dacă ești boboc, nici nu știi unde să mergi mai întîi, ce să faci sau de ce să te lași mai tentat. Amfiteatrul e plin. N-a mai încăput nimeni în sala asta care, din exterior, arată ca o cutie în care un copil mic a tot încercat să-nghe­suie jucării, pînă au început să dea pe afară. „Sînteți cu toții în anul I, nu?” și imediat un „Da” spus în cor răspunde amestecat cu chicote scurte de rîs. Decanul, prodecanii, voluntari de peste tot – toți își aș­teaptă rîndul prezentărilor.

Asta fac toți voluntarii din corturile care seamănă cu niște cuiburi în care păsările de pradă au ieșit la vînătoare. Culori, statui, premii, diplome – un amalgam de lucruri scoase în față de fiecare asociație stau înșiruite pe măsuțele pe care vîntul le trage cîte puțin în față la fiecare rafală mai puternică. Înain­te de ora nouă, Copoul pare că nu-și cunoaște încă superputerile. Cînd corturile se deschid, inima începe să-i pulseze, cască, își întinde adormit brațele hăt, către trotuarele din fața universității și prin privire în­cep să i se plimbe oameni. Atunci Co­po­ul își începe viața și se naște din nou după o vară lungă.

Florentina are ațe colorate pri­n­se în păr, poartă o jachetă de piele neagră și-și apasă bocancii apăsat, cînd ajunge spre cortul în care Aso­ciația Studenților Francofoni din Iași își caută recruți. Voluntarii îi zîmbesc și imediat își primește formularul de înscrieri de completat. Cîteva corturi mai jos, Biblioteca Cen­trală Universitară tentează stu­den­ții care nu mai au răbdare și-i așteaptă să se-nscrie la o tombolă. Nu ai mare lucru de făcut – îți treci numele pe-un bilețel și ai șansa să cîștigi unul dintre cele zece abonamente gratuite – „Doamne ajută!”, spune făcînd o cruce largă o fată micuță, căreia părul lung, șaten, i se întinde pe tot spatele, pînă aproa­pe de talie. Doamnele izbucnesc în rîs, iau bilețelul fetei și-l aruncă în mi­cul acvariu, deja aproape plin. De partea cealaltă a străzii, melodii vechi românești se-aud din boxele mari și un grup de tineri, îmbrăcați colorat, dau startul la ceva care sea­mănă destul de mult cu un dans în sincron. N-au mare priză la public, dar studenții se mai opresc, din cînd în cînd, îi privesc, încep să zîmbească și trec mai departe. Se-aud ropote de aplauze, murmur continuu de voci și un amestec mu­zi­cal pe care nici să vrei prea mult să-l înțelegi, n-ai cum.

După patru, corturile se închid, culorile se retrag în spatele albului, iar brațele Copoului se-ntorc pe lîngă corpul universității. După trei zile își vor face curaj și vor ajun­ge și-n băncile amfiteatrelor – nu te speria.