Dallas, fara petrol

Am repetat bine textul “sint de la o editura care colaboreaza cu Primaria. Facem o noua harta a Iasului. Cautam propuneri pentru o denumire a zonei” si, in tinuta de functionar, am pornit spre Dallas. O adunatura de case in constructie, intre riu si poalele dealului impadurit pare idilica. Apoi te apropii si simti izul de groapa de gunoi. Citiva porci rinesc in mormanele de resturi, in vreme ce niste baieti in trening isi spala masinile pe mal. De partea cealalta se intind casele asezate fara noima.

Mosia lu’ Bejan

Intru in vorba cu un barbat mai tuciuriu. Imi spun poezia invatata acasa si pina sa termin se mai aduna citeva perechi de ochi. I se spune Cazacu’. Isi ia rol de calauza si striga pe unul cu ten mai luminos. Acesta, inalt, cu par carunt, si el intr-un trening pe care scrie mare “Brasil” ma lamureste. “Aicea tine de cartierul Bejan. Asa-i spunea inainte. Ca doar tot terenu asta-i al meu. Sint oameni cuminti aici, chiar daca-i vedeti asa mai intunecati la fata. Oameni dati afara de pe la bloc, fara avere”.

Noul meu ghid imi spune sa mergem “la astia mai batrini, care stiu cum sa vorbeasca” si trecem podetul de tabla gaurita pe alocuri pina la “a lu’ Oprica”.  Din curtea unei vile neterminate, cu gardul de aproape doi metri, iese un barbat care imi spune tot de Bejan.

Cartierul fara numar

Unul se plinge ca nu poate vota din 2000 pentru ca n-are adresa, altul se vaita ca nu primeste posta. Un individ aparut de nicaieri, mirosind strasnic a vin bombane incontinuu si gesticuleaza. Mai bine de zece persoane isi dau cu parerea despre numele cartierului. Ca e “Aparatorii Patriei”, ba ca e “Ses Bahlui” sau Bejan. Asa-zisul proprietar se amesteca,  “tot ce e aici, toate casele au un singur numar. Unu. Si postasu’ intreaba de cutare, de cutare. Ses Bahlui. Fara numar”.

Printre case, peisajul se schimba cu fiecare pas. Cite sase- sapte chipuri de tigani ies de la fiecare usa. Ajung intr-o fundatura.  Citeva fete intrebate se irita “Dallas ce are? Sa ramina asa, ca-i mai frumos”.

Periplul se termina la o crisma improvizata. Un individ fioros, in uniforma de armata imi recomanda sa nu mai calc prin zona. Cei doi metri inaltime si unu latime ai soldatului sint argumentul final, pe linga privirile suspicioase ale celorlalti. Ma retrag cu ciinii in coada, rugindu-ma sa se rupa intr-o zi podetul gaurit care face legatura intre Dallas si restul Iasului.

Delia TOMEI