În Ciurea, la castele

Dacă într-un autobuz sînt 30 de persoane, iar în stația următoarea co­boa­ră 5 și urcă de două ori mai mulți oa­meni, iar la următoarea stație co­boa­ră 10, urcă vreo 20, și acest pro­ces se repetă de cîteva ori pe parcursul traseului, să calculăm cîți oa­meni a­jung la destinație în localitatea Ciu­rea. Rezultatul este greu de apro­xi­mat atunci cînd spațiul intim es­te mai mult decît invadat, și poți sim­ți aerul înecăcios ieșit din plă­mî­nii vreunui vecin de drum ca pe o mîn­­că­ri­me pe care nu o poți rezolva pentru că ești în public și trebuie să te comporți civilizat.

Urc în autobuzul 41 barat de la Universitate, asigurîndu-mi astfel o ex­cursie în picioare printre elevii și stu­denții numeroși din Copou, dar și printre colegii lor din Podu Roș, asta pentru că-i amiază și tocmai ce-au ter­minat orele. Abia pe la ieșirea din oraș se mai aerisește autobuzul, după ce co­boa­­ră orășenii.

Dacă cei mici sînt bucuroși că a mai trecut o zi de școală și acoperă li­nștea cu glume deocheate și rîsete tu­multoase, oamenii sînt mai degrabă apăsați de gînduri. Doi bă­tr­î­nei poartă același veșnic discurs, prin care parcă le bat obrazul tinerilor, ca să îi lase să stea jos. „Uite”, arată unul dintre ei către un abțibild, „scrie aici pentru cine sînt locurile”, „Ehei, trebuie să îi învățăm pe ei, că-s tineri”, replică conciliator celălalt bătrîn.

O elevă încearcă agitată să în­dese o pungă de pufuleți în ghiozdan. Scoate o bancnotă de 100 de lei din buzunar și o ascunde într-unul mai mic, pe lîngă pufuleți, apoi un radio roz sub formă de MP3-player și îl butonează pînă găsește o frecvență acceptabilă. Du­pă ce urcă prietenul ei, încep dis­cu­țiile despre o petrecere „de sîmbăta viitoare, pentru că amu’ tre să învăț că rămîn corigent”. Cei doi se gîndesc de unde să împrumute un DVD player. „Toată noaptea, Salam live”, exultă băiatul. Tot cei doi ironizează o colegă de-a lor, care rîde „colorat”.

Ajuns în Ciurea, remarc peisajul rural care predomină, chiar dacă cele cîteva blocuri aduc mai degrabă a orășel de provincie. Cu cișmea în sta­ția de autobuz, magazine mixte într-un spa­țiu de cîțiva metri pătrați și tonete de ciz­mă­ri­e și alte deprinderi aruncate odată cu capitalismul ajuns și pe aici.

Merg să văd casele cu turn ale țiga­ni­lor, însă nu mă încumet să merg mai departe de calea ferată. Moș Mircea mă ob­ser­vă că le cercetez locuințele și, în timp ce trece de mine, îmi zice ad­mirativ „ce artificii au dat de Anul Nou”, și se face dispărut în gara pus­ti­e.

Georgel COSTIȚĂ