Îngerii vorbesc o dată pe an

În fața Palatului Culturii, coada în­cepe din stradă. În șiruri de cîte doi-trei, oameni de toate vîrstele aș­tea­ptă cuminți, cu ochii lipiți de e­cra­ne­le luminate ale telefoanelor, să a­jun­gă sub bolta de la intrare, ca să se a­pere de picăturile mari de apă care-i trezește din cînd în cînd din visare. Pe treptele din fața ușii, o doamnă cu părul cărunt trage obsesiv dintr-o țigară și învăluie în nori mici de fum grupul care așteaptă să intre.

Înăuntru, prin ușa deschisă a Mu­zeului Științei și Tehnicii „Ștefan Pro­copiu”, la parter, se îngrămădesc cîțiva tineri, care exclamă cînd se lovesc cu privirea de un gramofon maroniu, ce încercă să reînvie parcă secolul al XIX-lea, într-o singură noapte. Un tînăr încearcă s-o convingă pe doam­na care supraveghează încăperea să dea drumul unui pick-up și să-l lase „să se îmbete cu muzică”. Printre re­ceptoare radio și mașini de scris, cî­teva manechine, îmbrăcate cu ro­chi­țe fistichii, captează privirile vizitatorilor și îi fac să se oprească să le admire preț de cîteva momente. „Tu ești asta?”,o întreabă un tînăr, cu că­ma­șă dungată, pe prietena sa, în timp ce-o prinde drăgăstos de mînă. Tînăra îl privește rîzînd și-și eliberează mîna captivă pentru a-și putea aranja mai bine buclele roșcate și adaugă „Doar că arăt mai bine decît ea”. La etaj, în­tre Muzeul Etnografic al Moldovei, cel de Artă și cel de Istorie, un tînăr îmbrăcat cu o cămașă albastră în­deam­nă oamenii să intre în „Sala Al­bastră”. „E Sala Voievozilor, mă! A­uzi la ăsta, sală albastră”, mormăie un bă­iat pentru prietenul de alături, care se uită nedumerit. O fată de vreo 20 de ani, voluntară și ea, stă în dreptul ușii și-și leagănă mîinile, înclinîndu-se din cînd în cînd de oboseală, dînd mai mult impresia că face ple­că­ciu­ni.

Pe holurile Palatului, pașii oamenilor se împletesc cu cei ai voluntarilor, pe care nici nu i-ai recunoaște dacă n-ar avea, cei mai mulți dintre ei, tricouri albe cu scris boldit „angajat într-un muzeu. #Exist. Mu­ze­ele nu sînt cultură de rangul 3”. Pen­tru unii mesajul își trădează tăria a­bia la Muzeul Unirii, unde un bătrînel că­runt zîmbește amar din ușă și spu­ne că asta-i forma lor, a celor din mu­zee, de a protesta pentru salariile mici pe care le primesc. „Nici n-am vrut să deschidem în seara asta, dom­ni-șoară, dar ne-am gîndit totuși la dum­neavoastră, publicul”, spune bă­trînul și își trece privirea peste scă­rile pe care urcau cîndva domnito­rul Alexandru Ioan Cuza și regele Ferdinand. Lîn­gă ușa de ieșire, în camera din dreapta, un înger sculptat, pictat în albastru și închis într-o colivie aurie, aștepta parcă ca ceasul să bată ora de stingere, ca să se-n­chidă luminile și mu­zeele să devină din nou tăcute.