La Todirești, iarna trece dansînd

Domnul Manolai Constantin este un om dintr-o bucată și fără să-i fie jenă îmi spune că „eu sînt cu capra”. Și nu de azi, de mîine, ci de la 14, ani de cînd în a­pro­pie­rea sărbătorilor de iarnă a co­lin­dat în lung și în lat comuna To­di­rești din Vaslui alături de trupa sa. Iar din cîte îmi explică bărbatul, de atunci, în fiecare an, dansează o „moșnegească” alături de capra din lemn, „dă puțin din gură” și aduce spiritul Crăciunului în tot satul.

Rolul nu și l-a uitat niciodată, pentru că nu l-a mai schimbat de atunci de la 14 ani, și îmi spune cu un zîmbet șiret că a scăpat ca prin u­re­chile acului de pielea ur­su­lui. Iar de vreo zece ani, dom­nul Con­stan­tin le arată și ie­șe­ni­lor cum se practica datina To­di­rești­ului pe scena Casei de Cul­tu­ră a Stu­den­ți­lor. La fel a făcut și sîmbăta tre­cu­tă, cînd alături de vecinii săi din trupă, au adunat umil minute de aplauze, spre groaza țîncilor care la vederea costumelor s-au oprit din strîm­bă­turi și s-au ascuns du­pă pi­cioa­rele părinților.

Toate obiceiurile bărbatul le știe de la bunicii și părinții săi și spu­ne că i-ar fi rușine să mai ră­mî­nă în sat dacă nu le-ar respecta în fiecare an și că nu ar vrea să va­dă că acestea se destramă.

„Pe timpul lui Neculai era mai bine”

De a­ceea, cu mîndrie îmi po­ves­tește despre strănepotul său care, acum că e destul de mare și că a îm­pli­nit 14 ani, și-a primit ro­lul și mer­ge împreună cu trupa prin sat. „El trebuie să fie nea­pă­rat îm­bră­cat frumos cu cordele și o geantă la gît și să joace cînd îi este rîndul. Iar după ce-și joacă fi­ecare rolul iar omul cu ograda vrea să lase un bacșiș, el este cel care strînge fru­mos toți banii în geantuță. Adică cum trebuie să fa­că un co­mo­raș”.

Nu știu dacă or fi din cauza spec­tacolului sau a vîrstei, dar de fiecare dată cînd îl întreb ceva pe domnul Constantin, trebuie să țip aproape ca să mă poată auzi. Însă nu se supără, iar ridurile aspre de pe față sînt o dovadă că nu i-a fost rușine să muncească la viața lui. Însă acum este rîndul ti­ne­ri­lor după cum îmi repetă acesta de vreo cîteva ori, sperînd să schim­be lu­crurile. Lăsîndu-se moale pe sca­un, îmi spune cu amar în voce că „pe timpul lui domnu’ Ne­cu­lai, erau alte treburi, era foarte bine. Asta pentru că acum, la noi în comuna noastră, unor dintre oa­meni nu le plac obiceiurile. În­chid poarta și nu te primesc. Iar ideea la noi este să fii primit de către țăran în ogradă la el a­co­lo, nu să-ți dea bani”. Chiar și așa, bărbatul nu rămâne supărat pen­tru că imediat își amintește de dan­suri și muzică. Dacă într-un an le merge prost, înseamnă ori muzica, ori dansul nu a fost cum trebuie. De asemenea, fiecare din familie trebuie să danseze, pen­tru că „dansurile le primim de la pă­rinți din neam în neam și cu ele ră­mînem. Și plus, doar vine Re­ve­lionul, nu Paștele.”