Mic dejun în Ardeal

Nu are nici un nume notat pe vreo firmă luminoasă sau pe ușa de intrare. Nici nu cred că i-ar fi trebuit, localul din gara „Dej Călători” pare a fi singurul refugiu pentru oamenii care doresc să ajungă la Cluj, Jibou sau Timișoara. De îndată ce le sosește primul tren, cu toții își lasă consumație deoparte, plecînd, parcă eliberați. din micul local.

„Președintele Traian Băsescu a declarat la Palatul Cotroceni…”, se aude în surdină din casetofonul vechi al barmanului. Nici un client nu acordă atenție știrilor, fiecare este preocupat cu altceva; tînărul în trening albastru își soarbe cafeaua, schițează o grimasă și îți dai seama de calitatea băuturii. Se uită de îndată la ceas și privește deznădăjduit în local. Pînă la primul tren care trebuie să sosească în gară, nu mai sînt decît două ore, iar frigul îl îndeamnă să rămînă în bar.

„Nesimțitule, ți-am zis că nu ai voie să mai intri aici, nu consumi niciodată nimic! Nu vii decît să te încălzești”, țipă barmanul către un vagabond. Poate de teamă să nu îi ia din posibilii clienți, însă din cele zece mese, numai patru sînt ocupate. Cît despre posibilul prejudiciu de imagine pe care l-ar aduce localului, nici vorbă. Primul lucru care te întîmpină de îndată ce intri este un damf de fum de țigară și mucegai.

Autostrada Bechtel trece prin Dej

Prin vitrina prăfuită abia distingi platourile cu mîncare. Barmanul îți arată preparatele, încercînd să te convingă să-i cumperi din chiftelele la doi lei bucata sau șnițelele la trei lei. „Sînt proaspete”, îmi spune pe un ton vesel, crezînd că îi sînt un potențial cumpărător. Din păcate, trec direct la desert și mă rezum la o simplă ciocolată caldă.

„Da’ cît mai avem pînă la tren? ”, întreabă un bărbat în jur de 40 de ani pe colegul său. Printre vorbele spuse cu accent ardelenesc, cei doi sînt niște moldoveni autentici. Mai apropiat de ei decît de doamna care-mi vorbește în maghiară, intru în vorbă și aflu că lucrează la celebra autostradă Bechtel. Un bărbat îmi mărturisește că la fiecare două săptămîni se duce acasă, iar drumul de întoarcere întotdeauna se oprește la „crîșma maghiarului”. Atunci intervine și prietenul lui – „nu e maghiar măi, de ce îi spui așa?”. „Da’ doar nu-i moldovean”, îi răspunde.

Cît timp am purtat discuția, vagabondul a reușit să se pitească lîngă sobă, iar barmanul a adormit, sprijinindu-se cu cotul pe micul Panasonic. O voce se aude de pe peron, anunțînd că trenul va avea 20 de minute întîrziere. Probabil voi încerca chiftele.

George GURESCU