Mireasma porcului

Dacă tot mă costă 18 lei să mă­nînc ceva la o competiție interna­țio­na­lă de gătit, care s-a promovat pro­mi­țînd degustări copioase, măcar să le fac pagubă. Îmi mulțumesc în gînd că nu am mîncat nimic pînă la ora două și, sub soarele călduț din Piața Unirii, mă așez la coadă, hotărît să nu plec de acolo decît sătul sau pe o targă. Sau amîndouă.

Cu cîteva ore mai devreme, plec ca orice ieșean curios să văd cu ce se mănîncă un concurs internațional de gătit în aer liber. Și cel puțin la nivel olfactiv, nu sînt dezamăgit. Încă din stația de autobuz se simte o mi­reas­mă care ademenește trecătorii înspre micul oraș de cortulețe construit în fa­ța hotelului Unirea. Purtat de mi­ros, îl prind de braț pe Lucian, cole­gul meu de cameră, și ne avîntăm în pas alergător spre scena mare instala­tă în piață, cu gîndul că poate se organizează concursuri de mîncat. Cînd ajungem acolo, vedem că toată zarva e făcută de o piesă de teatru pentru copii, unde o doamnă între două vîrs­te țipă pe scenă „Paulică!”, „Pa­u­li­că!”, doar ca să descopere de fapt că pă­pu­șa e atașată de mîna-i stîngă.

Pînă să îmi dau seama exact pentru care copii interpretează, în fața scenei fiind doar un grup de bătrînei care zîmbesc apatic, privirea îmi sare pe un porc. Se învîrte leneș, pe un proțap, pîrpălit bine, în dreptul unui cort păzit de doi tineri îmbrăcați în stra­ie medievale, cu două sulițe mari în mîini. Aveau nevoie de ele, ținînd cont de haita de lupi care înconjura cortul, uitîndu-se cu jind la castroa­ne­le mari de mămăligă, varză călită sau tochitură proaspăt făcută. Aici mă pregătesc să mănînc, cînd văd prețul, pus pe niște pliante, pe o masă din la­teralul cortului: bufet suedez, 18 lei. Și, colac peste pupăză, după cîteva mi­nute de stat la coadă, sîntem anun­țați că „mai este oleacă și e gata” se trans­formă în „cel mult o jumătate de oră”.

Așa că iau inițiativa și ne mutăm atenția către restul tîrgului, în speran­ța că poate am scăpat ceva. În capătul opus se învîrt aceleași sute de mici pe grătare, dar la cort, la vînzare nu e nimic, iar lîngă noi se pregătește un grătar cît două mese de tenis, pe care nu tronează decît un deget de praf. Ală­turi, însă, descopăr primul loc pen­tru degustare: un cort micuț, cu motto-ul Cotnarilor: „Ce-ai zice de-o grasă?”, care pregătesc un pește ma­ri­nat și vin din partea casei, dar mai pe seară.

Dezamăgit, mă întorc să plec îna­poi spre stație, cu vorbele unui bu­că­tar de pe scenă răsunîndu-mi în u­rechi: „peste cîteva ore vom găti un pui ca­re este deja pus de la 11 la marinat, în sos de coniac, piper și puțin chimen deasupra”. Lîngă el, porcul gata ru­me­nit îmi face dibaci cu ochiul, proas­păt coborît de pe proțap.

Cătălin HOPULELE