Noaptea dintelui de dinozaur

„Uaaaaaau! Ce chitară ciudată! Dacă mă gîndesc, eu nu am văzut ni­ciodată așa ceva!” Vocea mică vine din dreptul unui băiețel care țopăie și-ncearcă să se ridice pe vîrfuri, mă­car s-atingă nivelul mesei pe care-i așezată o ceteră. „Nu-i o chitară ciu­dată, e stră-străbunicul ei, să știi”, îi spune o fată înaltă, cu ochelari. E unul dintre studenții voluntari, ca­re s-a oferit să explice oamenilor care trec în noaptea asta, într-un scurt maraton cultural, și pe la Muzeul U­ni­ver­sității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. „Aaaaaa..”, se-aude din dreptul bă­iatului, care pare să nu se mai satu­re de uitat la cetera expusă. „Auzi, da de mașina de scris știi? E bunica lapto-pului de astăzi. Ia vino să-ți arăt.” Băiețelul și părinții se-ntorc și se în­dreaptă către colțul în care, așezată pe jos, e-o mașină de scris la care toată lumea are acces. Băiețelul apasă a­tent și grijuliu pe litere, cu toată greutatea și „pîc!”, se-aude din dreptul mașinii. Literele curg la rînd, fără să lege vreun cuvînt, dar zîmbetul și entuziasmul sînt sigur de păstrat și expus peste ani. „Dintele de dinozaur l-ai văzut?” Băiețelul cască ochii mari către voluntară, o ia de mînă și întreaga familie se ține după ei.

În Muzeul Universității, Corala a terminat de cîntat și oamenii se împrăștie prin camerele în care por­trete ale matematicienilor sau marilor geografi, foști profesori universitari, stau și supraveghează. Într-una dintre camere, organizatorii au improvizat un cer întunecat dintr-o instalație care se reflectă pe gresia colorată închis. Printre luminițe, în mijlocul camerei, e-un cub mare din sticlă în care se învîrte lent o roată. „Aici sînt simbolurile fertilității”, ex­plică cu o voce șoptită o voluntară. Are vocea prietenoasă și se uită zîmbind la cei doi copii care stau cu gurile ușor deschise și ochii măriți, urmărind cursul roții.

Cursul muzeelor ajunge, co­bo­rî­nd Copoul, către Muzeul „Vasile Pogor”. Oamenii se-adăpostesc de ploaie, își fixează peste papuci ciu­picii medicinali și intră-n prima ca­meră din dreapta, de unde se-ncepe, conform bătrînelului care dă tuturor indicații stînd pe-un scaun, traseul. „Casa cu ferestre luminate”, așa cum îi spuneau Maiorescu, Alecsandri, Caragiale și ceilalți scriitori care-au trecut prin ședințele junimiste, pa­re că te teleportează în timp. Og­linzi mari cu rame aurii și im­pu­nătare și sobe în fața cărora te întrebi – „sigur bijuteriile astea n-or fi, de fapt, de-ncălzit suflete?” te fac să te oprești și să dai startul unei competiții de holbat, alături de cine-o mai fi în stînga sau în dreapta ta. „Nu ieșiți de pe covor! Mul­țu­mim!”, îți spune doamna care, cînd vede că stai locului să citești cîte ceva despre exponate, spune rapid „în­a­intați, înaintați!”. Ai timp să ză­bo­vești, însă, într-o cameră în care organizatorii au expus, de astă dată, o colecție de fotografii realizate în Veneția. Măștile de pe toți pereții care acoperă fețele personajelor te fac să crezi că, de fapt, din ploaie ai aterizat în mijlocul unui bal și începi să mai uiți, de fapt, că tu ești în teniși, tot plouat și îngrădit de covorul persan suplu și roșu care curge prin mijlocul camerei.