O masă la înălțime

Mă uit la pateul din frigider și la zacusca primită de acasă, pe care o să le mănînc altă dată, pentru că încă nu le-a venit rîndul și mă îmbrac cu ce găsesc prin du­lap, cît să fiu mai elegant. Azi mă­­nînc în oraș!

Am mers la restaurantul Pa­no­ramic al hotelului Unirea, cu toate că am frică de altitudine. O să găsesc eu vreun loc’șor prin mi­j­­loc astfel încît să nu văd pa­no­ra­ma și să mi se facă rău. Urc cu liftul la etajul 13 (o fi cu ghini­on?) unde sînt întîmpinat de Alin, ospătarul pe care-l stresez cu întrebări și rugăminți cît îmi fac mofturile pe acolo, pînă să mă așez la masă. Îmi arată mesele de unde mă pot servi și începe să pre­zinte oferta. Dintre denumiri­le franțuzești înțeleg doar salatele și cele cu specific românesc, cum ar fi mămăliguța, și cum termină de explicat se pregătește să prepare o ceașcă de ceai.

Încep să adaug pe un platou mîncarea, în același timp cu o femeie la fel de confuză în privin­ța bucatelor: pîrjolisioane, ciulama, nițel orez cu legume, un bol cu salata bulgărească și pe o farfurie încarc tot felul de prăjituri de pe masa de lîngă și scrutez restaurantul după un loc unde să mă pot feri de aruncat priviri pe ferestrele mari. Dar același ospă­tar mă conduce la masă, de ce mă temeam nu am scăpat: la geam. No­roc de ceața de afară care fă­cea mai puțin vizibilă panorama Iașului. Și chiar dacă eram deasupra orașului, atunci cînd am vor­bit la telefon, semnalul a că­zut de două ori.

Timp de savurat

Cred că am nimerit în pauza de masă a angajaților, căci patru dintre ei se așază la puțin timp în spatele meu. De altfel, din cei aproa­pe 20 de oameni, jumătate erau străini. În față, două ro­mân­ce, care par a fi profesoare, discută în engleză despre Shake­s­peare, evrei și despre va­can­ța de anul trecut a străinului puțin mai în vîrstă care le însoțește. Cu pu­­țin interes poți auzi ce se vor­bește la mesele din preajmă, prin at­mos­fera calmă și deloc zgomotoasă, căci muzica de pe fundal nu deranjează.

Timp de vreo 40 de minute, cît savurez mîncarea, mă gîndesc la ce puteam să cumpăr în mod obișnuit cu banii pe care urmează să-i dau la plecare. Aș cumpăra trei PET-uri de bere, sau mîncare cît să îmi ajungă pentru două zile, ori să mă înfrupt de două ori la can­tina universității.

La ieșire, un „pretenaș” se iveș­te în fața mea și îmi spune că aș fi potrivit să apar într-o revistă, ca imagine a unui parfum și să merg cu el „pînă la sediu, pentru un minut”. Deja am dat 22 de lei, nu vreau să pierd și alți bani.

Georgel COSTIȚĂ