Ochiul boului de lîngă nasul cocoșului

De 1 mai, la ora 08.00, piața din Ale­xandru abia-și punea pirostriile. Cupluri de gospodari, mai tineri sau mai bătrîni, luau păturile de pe ta­ra­bă și apoi începeau să înșire flori, fruc­te, legume sau semințe. Bunica Ve­ta se tîrguia cu o doamnă pentru o lin­gură de ochiul boului. „Uitați-vă la mîinile astea crăpate, negre de pă­mînt. Cu ele pun răsaduri, cu ele a­dun și pe urmă cu ele-mi strîng cî­țiva lei pe lîngă pensie. Dacă stau să mă gîndesc, nici drumul nu-mi ie­se cu ce fac în unele zile”, se plînge bu­nica văzînd că marfa-i este luată în rîs. Băbuța măruntă vine zilnic la piață cu semințe de flori din grădinița pe ca­re și-o îngrijește singură în satul Vic­toria. Mie îmi întinde trei rădăcini de gladiole pe care cere doi lei. „Sînt gre­na ca basmaua din capul babei”, ada­ugă ea chicotind și arătîndu-mi a­poi cum arată nasul cocoșului. „E o să­mîn­ță neagră, ca un bob de ma­ză­re”, mă lămurește bunica rămasă vă­du­vă de opt ani, de cînd Sandu al ei s-a prăpădit de cancer. De atunci nu es­te zi să lipsească din piață. Venea și îna­inte însoțită de moș, dar de cînd și co­piii s-au mutat în alte localități, „de­cît să rămîn singură-cuc, mai bine mă duc la drum”.

Lîngă taraba sărăcăcioasă a bu­ni­cii, la „2 Cocoși”, s-a făcut coadă. Oa­meni grăbiți și puțin înfrigurați că nu dăduse încă soarele se îngră­mă­deau în holul de cel mult doi metri ca să cum­pere pipote, piept de pui, aripi­oare, copănele sau ficat. Cît timp vîn­zătoarea rotunjoară le dădea asi­gu­rări că toată carnea este am­ba­la­tă de dis-de-dimineață, cumpărătorii pu­neau ochii pe cîte o pungă rozalie și după ce o pipăiau, ca să vadă dacă-i proaspătă, o puneau în sacoșă. „Săp­tămîna trecută tot de la matale am lu­at pieptul și acum pentru grătarul de azi ne facem provizii de aici, de lîngă casă, să nu mai ajungem în Sel­gros”, îi spune un bărbat cărunt vîn­zătoarei, tîrîind după el trei sacoșe pline ochi cu verdeață. După ce ie­se, se mai învîrte printre rînduri și a­poi intră la brînzeturi.

Aici, negustorii vin cu noaptea în cap tocmai din Botoșani. „Domni­șoa­relor drăguțe le dăm brînză de vă­cu­țe”, se aude dinspre intrarea de lîn­gă florării. Familia Olăeru, cei mai vor­băreți vînzători, mă întîmpină cu cî­te o bucățică de caș proaspăt, una de urdă și alta de brînză sărată făcută cu cheag de miel. „Noi, cei din sala as­ta, ne cunoaștem tare bine și vă pot spu­ne că toate brînzeturile expuse aici sînt făcute cum trebuie, fără fu­răciuni. Toate-s bune, dar a noa­stră-i și mai bună că o descînt eu cît vor­besc aici”, se laudă gospodarul familiei, un bărbat voinic care și-a asortat la ți­nu­tă o pălărie cu pene de pichere. Pen­tru 14 lei, Olăerii îți puneau în sa­co­șă un caș verde „mare cît roata de la căruță și bun ca mierea” pe care să-l mănînci cu ceapă verde la un leu le­gătura de la „țața Maria, care a ve­nit cu noi cu mașina”, și cu roșii la opt lei kilogramul de la Aurel „care a fu­git azi-noapte pînă în Sicilia să le cu­leagă”.