Papagalul din gară

Mirosul te îndeamnă să-ți cauți re­pe­de banii, să cumperi biletul și să ieși imediat pe peron. Nici privirea celor de pe scaunele aproape rupte de plastic nu-i cu nimic mai primitoare. Întinsă pe cîteva e o femeie ce pare că nu s-ar trezi nici de-ar trece trenul pe lîngă ea. Una din „colege” iese din gară și, în fața fast food-ului, scoate patru hîrtii de-un leu și vreo 60 de bani.

„Dă-mi niște cîrnați din ăia mici, sau mici, cum le spui. Da’ nu-mi da și muștar, că avem noi și, ori­cum, nu pot să mănînc”. Se toc­meș­te un minut cu vînzătoarea în pri­vin­ța banilor, după care ia cei patru mici și se-ntoarce înăuntru.

Îmi cumpăr un suc la dozator, Cola, de-un leu la pahar de jumătate de litru, și-mi sprijin coatele de masa roșie, rotundă, din fața magazinului. În cîteva minute vin lîngă mine doi bărbați în haine prăfuite, cu adidași jerpeliți, iar unul din ei scoate o sticlă de Babanu, în timp ce al doilea caută în geanta de rafie borcanul cu mîn­ca­re de fasole. „Bate-l de capac dacă nu merge”, îi spune primul, în timp ce toarnă vin într-un pahar de plastic gă­sit pe masă.

Puțin mai în față, doi tipi care așteaptă un tren doar ce-au terminat de mîncat niște mici și-acum beau cîte o cafea și fumează. Apare alt om al străzii, ceva mai tînăr, se postează lîngă masa lor și le studiază gesturile. Cînd decide în gînd că cei doi nu au de gînd să mai mănînce, fără să zică nimic, puștiul ia colțul de pîine rămas lîngă ei și se în­de­păr­tea­ză încet, băr­ba­ții pri­vindu-l cu o ușoară urmă de dispreț. Nu apu­că să revină bine la discuția de mai devreme, că-s deranjați din nou, de da­ta asta de un bătrîn cu toiag și sa­coșă de rafie. Le cere un leu și imediat e trimis la altă masă. La a mea, adică. Dar nu spune nimic, mă examinează cu ochii mici, albaștri, de sub pălăria gri de vre­me și de praf și pleacă mai de­par­te.

De dragoste

Apare și-un țigan cu un papagal care-ar trebui să tragă bilețele cu preziceri în funcție de zodie și alte date tehnice, viitor, iubire și tot ce Urania nu știe. Încearcă la cei doi călători, apoi la băr­ba­ții care încă se înfrup­tă din borcanul cu fa­sole. „Plea­că, mă, de-aici, lasă-mă cu as­tea.” „Vezi, mă, Costele, cum fac ăș­tia, îi bagi puțin în seamă și apoi nu mai scapi de ei”. Vine și la mine. Pasărea, înghețată de frig, stă ne­miș­cată pe bățul ei. „Nu-ți place papagalul?”, mă întreabă tipul și, pînă să-l gonesc, îmi dă în sictir două hîrtiuțe. Papagalul stă în continuare nemișcat. Îi arunc cu același sictir cîțiva lei, pleacă și, cînd mă vede că citesc unul din bilețele, revine. „Hai, bossule, să-ți zic și despre dragoste, că văd că ești curios”.

Ioan STOLERU