Paradisul are gust de ciocolată

Sfidez fumul de mici si frigărui ca­­­re sfîrîie pe grătare și pornesc pe urmele unui bucătar cu o capă în stil medieval pe umeri. Uit să-mi urmă­resc ținta cînd mirosul dulce de cioco­lată împletit cu note de vanilie mă în­vă­lu­ie de cum intru în Hotelul Unirea.

Brioșe în miniatură, batoane de ciocolată și mentă, cupe cu spumă de căpșuni, prăjituri cu glazură în două culori și singurele pete de pe porțelanurile imaculate sînt stropii de ciocolată neagră. Fug de tentații și mă as­cund în sala Cuza a hotelului. Se pa­re că nu sîntem mulți cei fără bonetă albă, așa că mă amestec printre bu­ni­cii cu nepoți în brațe în călătoria prin­tre delicatesele lumii. Pui învelit cu rondele de ananas, sarmale ră­su­ci­te în foi de ceapă, torturi decorate cu fruc­te de pădure, crabi care zac leneși prin­tre frunze de salată și standuri întregi cu prăjituri în trei culori din șarlotă, inimioare dulci din cremă de fructe, prăjituri tapetate cu fulgi de ciocolată albă – cam așa arăta camera în care mi-ar fi plăcut să fiu încuiată în co­pi­lă­rie. O femeie în frac alb și papion de culoarea ciocolatei cu lapte re­pro­du­ce „Lacul cu nuferi” a lui Mo­net pe un tort „doar cu acuarele co­mes­ti­bi­le”.

Casa lui Shrek

Mă las purtată de mulțime și ajung la standul celor din Republica Mol­do­va. Aici, o gospodărie țărănească e construită din aluat de la masă, scaun, ulcele, perdele, tablou, pînă la țărăn­cu­ța cu năframă cu tot. O casă-copac din marțipan e locuința lui Shrek și a prințesei lui, Fiona, care așteaptă tot în straie de marțipan pe peluza casei. Toți copiii își trag părinții de mînecă să facă poze lîngă Shrek cel dulce. Un tînăr bucătar moldovean desenează bu­­line de maioneză pe spatele unei roșii cherry care a devenit gărgăriță în mîi­ni­le lui, iar obrajii lui capătă culoarea tomatei cînd colegii fac glume pe sea­­­ma lui și cheamă reporterii să-l fo­to­gra­fieze. Trei tinere fac poze la um­bra unui palmier cu trunchi de ana­nas și crengi de mărar, dar pleacă go­nite de mirosul pregnant emanat de pă­u­nul din felii de șuncă, după mai bine de trei ore de stat în căldura înă­bu­și­toa­re.

Unul dintre sommelieri ui­tă să-și noteze în fișă dacă vinul este bine asor­tat preparatelor și de după o co­roa­nă cu dragoni sculptată în dovleac își întreabă colegii „Ei, zici că sînt la Grand Prix, nu?”, iar răspunsul camaradului nu întîrzie să apară „Mai de­grabă rupt dintr-o poză de nuntă”. La masa elevilor de la Liceul „Virgil Mad­­gearu”, un membru al juriului ne­vorbitor de limba română rămîne im­presionat de fasolea or­na­tă ca o car­te deschisă „ei, acum tradu­ceți fă­că­luită dacă puteți”, strigă un bătrînel amuzat.

Cu papilele gustative ne­sa­tis­fă­cu­te, mă opresc în prima cofetărie care îmi iese în cale, înainte să dau ochii cu frigiderul gol din cămin.

Ramona BALABAN