Trei ritmuri pe ceas

Îmi dau seama că întîrzii cîteva minute, fugind din stație pe lîn­gă pa­sul lui Gabi, pe care l-am cu­noscut prima dată coborînd din autobuz. El n-are parteneră de dans, eu am motiv să mă prefac că aș putea fi una și amîn­doi intrăm în salonul ce pare mai ma­re privit prin ușa de sti­clă cît un pe­re­te.

Respirînd, încă, ul­ti­ma gură de aer reavăn și rece, mă scufund în ener­gia numărătorii pe care instructorul o impune, sacadat, pi­­cioarelor ce se în­cordează apăsat pe podeaua parchetată.

Salonul se umple de toate vîr­­ste­le, în timp ce-l cuprind cu pri­vi­rea ti­mo­­rată de prezența unor profesio­niști în această artă pe care noi de-abia o gustăm. „Acum dansăm se­parat, pînă prindem pasul și-apoi în pe­rechi”, mă lămurește partenerul meu. Înțeleg repede că ne jucăm de-a sal­sa, cînd intervalul 1-7 pe care instructorul îl pronunță cu intermi­ten­țe adîncite în parchet, este în­lo­cu­it de o piesă len­tă, învăluită de senzu­alități ritmice pe care nu toți u­ce­nicii le curpind cu simțurile. Cîteva co­rec­turi de picior stîng și-o reitera­re a pa­su­lui de bază și micul nostru grup capătă aceeași un­duire, sub a­cor­­durile parcă prea lente ca să fie de salsa. „Ne apro­p­i­em de partener și în­cer­căm un ritm mult mai rapid al ace­lu­iași stil”, ne spune maestrul în timp ce ne urmărește, amuzat, frea­mă­tul ne­­sigur al pașilor. Salsa cu­ba­neză se traduce singură în doi, deși unii s-au pierdut în fascinația po­de­lei și-a pa­și­lor ce se prelungesc uneori cam mult pe notele prea ușor de­pă­șite în exotismul me­lo­diei. Unii se privesc prelung și își îmbracă, su­rî­zînd complice, rolurile de dansatori într-un salon torid de un­de­va din Caraibe. Alții renunță ușor, descurajați de ti­ne­rețea celor din jur și se spri­jină nostalgic și obosit de pe­re­tele paralel cu oglinzile ce-și sfi­dează personajele cu o reflexie perfectă, intimidan­tă.

Aceleași stîngăcii pe alt tempo

La cha-cha descopăr că pe­re­chile s-au lăsat purtate în așa fel încît nu toți ne mai încadrăm în pe­ri­metrul oglinzilor. „Mai bine, ne pu­tem­ concentra așa. Nu te mai duce acolo”, mă stăpînește Gabi, văzînd că duc dorul tabloului de pași. În­ce­pem cu o încălzire care ne îm­blîn­zește cu totul, obosindu-ne pi­cioa­re­le însă nimeni nu încetează să zîm­beas­că din toată inima. „Cha-cha, un-doi-trei, cha-cha un-doi…” și instructorul ne la­să să ghicim cadența din ondulările pie­sei noi. O melodie care po­me­neș­te, în sen­sibilități spaniole, de genti­lomi ce își poartă partenerele de dans pe ritmuri latine autentice. Do­m­ni­șoa­re­le și doamnele din salon par să sim­tă ceva mai bine înflă­că­ra­rea mu­zi­cii, pentru că își antrenează pe­­re­chea în­tr-o emoție ritmică incitan­tă.

„Acum vreau sa ne relaxăm pe un jive. Jive-ul este o melodie foarte lentă. Ce vreau să faceți…”, începe pro­fesorul nostru să ne prezinte ur­mă­torul moment. E un dans cu cî­te­va zeci de bătăi pe minut de care îmi amintesc de prin filmele cu spi­rit rock’n’roll.

„Ora de dans s-a încheiat”, iar plié-ul de final ne adună pe toți în fața oglinzilor ce nu mai judecă, ci doar aprobă, sub luminile calde, pre­s­tația noastră copilăroasă. Mai de­gra­bă abia dezmorțiți decît obosiți, în­vă­țăceii din ceata de dansatori pentru o seară par să încerce a-și aduna ră­su­flarea pierdută-n ultimul salt de jive. În frigul de-afară, buzele ne sînt fier­binți și frunțile ude, iar prin peretele de sticlă în care e tăiată ușa, cîțiva curajoși mai încearcă, frenetic, să prindă ritmul primului dans.

Anca TOMA