Un călător deloc grăbit

Cu bagajul într-o mînă și cu biletul către casă în cealaltă, vacanțele îți lasă un gust mai amar, mai ales atunci cînd îți petreci ultimele ore prin gări, cu o trupă de borfași alături și totul e în­vă­lu­it în aburi groși de alcool. În Gara de Nord orele se măsoară în numărul de cafele cumpărate de la Spring Time și intervențiile rîrîite ale doamnei de la casa de bilete.

„Îmi vine să plîng, m-a luat taxi­me­tristul de la aeroport și mi-a cerut două milioane pînă aici, era să mă dea afară din mașină în mijlocul drumului și acum am pierdut și trenul spre Cluj”, îi spune o doamnă la telefon surorii ei. Tocmai ce s-a întors din Italia, iar acum are de așteptat 12 ore pînă la primul tren care o va duce acasă.

Facem schimb de sandvișuri?

Cu două pungi de chipsuri pentru copilul ei și o sticlă de Coca Cola, cei doi se pregătesc de o noapte albă, as­cul­tînd-o în același timp pe tanti A­dri­a­na (după cum s-a prezentat în­tregii săli de așteptare) cum îl acuză pe Du­mne­zeu și pe răposatul ei pentru că nu mai are casă. „Am fost păcătoasă, dar nu trebuia să îmi ia casa. Am fost proa­­­stă că am crezut în bărbatu-miu”, și o auzi cum îl înjură și pe paznicul de la intrare.

Zece pași mai încolo, un pen­sionar încearcă să-l convingă pe ce­lălalt paznic să-l lase înăuntru, că are de așteptat trenul de Alba Iulia, însă „ta­taie, nu ai biletul la tine, nu te las, ce-i aici? Vă adunați cu toții că nu mai sînt crîșmele deschise și nu mai aveți bani de băut”, se răstește la el paz­ni­cul. Îi rîde în față și-l prinde de umăr, încercînd să-l dea din fața ușii.

Încă două ore pînă la trenul care mă va duce în Botoșani și schimb sala de așteptare, în căutarea unei prize li­be­­re. Trei sînt ocupate cu încărătoarele telefoanelor mobile, iar din colț se au­de vocea unui manelist care pesemne încearcă să-i aline suferințele călătorului: „Tresar din somn și plîng mereu”.  După cinci minute de cînd m-am instalat, un copil de prin Ardeal (după ac­cent) se așază lîngă mine și mă întreabă de hard, capacitatea de stocare și ce fel de jocuri am pe el. Obosit, după o altă noapte de mers cu trenul, încerc să îi explic că nu știu toate deta­li­ile tehnice și nici nu mă joc deloc pe el. „Dar de ce? Tu ce faci toată ziua la el?”, îmi spune vizibil contrariat. Îl pri­vesc în ochi și-i spun: „Auzi, dar vezi că poate are nevoie mai­că-ta de tine. Mergi și cumpără-i o cafea, un suc ceva și plea­că”.

Bătrînul de lîngă mine se apropie și îmi spune că nici el nu-și mai su­portă nepoții. Îi sînt prea gălăgioși pen­tru diabetul zaharat și hipertensiu­nea de care suferă. „Sar în cap mereu. Acum plec de la ei. După trei zile m-au omorît”. Alte cîteva păreri schim­bate pe seama generației tinere (sic!) și pri­mesc în dar un sendviș cu șun­că și ro­șii, umplînd întreaga sală cu mirosul de carne. Nu că nu aș vrea să îmi as­tîmpăr foamea (mai ales că cina a constat în două căni de cafea), însă îi refuz darul. Am mîn­cat prea mult salam vacanța asta.

George GURESCU