Voyeur fără voie

Pe unul dintre stîlpii din hol, vă­­­­­­ru­it în alb, cineva a măzgălit cu mar­kere și carioci colorate. Un „te iu­besc, fraiere” cu-o semnătură și o dată, ur­mat de alte declarații, te lovesc din plin și te fac să te gîndești că î­na­in­te să urci scările din lemn în spirală, citisei undeva scris mare „wrong ti­ming” – altfel, de ce s-ar apuca ci­ne­va să scrie pe-un stîlp?

E vineri seară și în holul gale­ri­ei Meru e plin de tineri. Zgribuliți, co­lo­rați și zîmbitori, așteaptă ceva să li se-ntîmple. Nu i-a adus aici nicio inimioară, deși proiectul Larisei Da­nilov, „Voyeurism”, are strînsă le­gă­tură cu dragostea – mai mult de si­ne, dacă nu de dat și altora. Din cînd în cînd, cineva deschide ușa ca­me­rei din care o lumină puternică roșie se reflectă peste fețele celor din a­pro­pi­ere. Un domn într-un pardesiu lung, gri, își așează pălăria și servieta și, în loc să se întoarcă înapoi în epoca din care parcă s-a pierdut, se-așea­ză într-un soi de fotoliu improvizat din cauciuc, lîngă ușă, și păstrează prin bătăi scurte din picior un ritm pe care pare să-l știe numai el.

Tinerii rîd, se-ngrămădesc, ușa se deschide și toți vor să fie cît mai aproape de performance-ul care stă să-nceapă. Luminile din galerie în trans­formă pe toți în niște mici ex­traterești roșii și „Păstrați limita de discreție” scris pe-o bandă neagră li­pită pe podea îi ține la distanță de perdeaua ușor transarentă, în spa­tele căreia stă artista. Fiecare privitor se transformă în „voyeur” și, o­da­tă puși în fața unei intimități stră­ine, împărtășită cu un grup într-un mediu social de data asta real, și nu online, vizitatorii lasă liniștea să se­-­­așeze. Un slalom printre foto­grafiile aliniate perfect pe pereți și un tras cu ochiul la reprezentația artistei, într-un spațiu restrîns, în care fiecare respirație pare să se-audă, nu durează prea mult.

Limita de discreție deschide un reflector puternic și-o melodie ca­re-ncepe să cînte. Nu se-ntîmplă a­ce­lași lucru cu toți curioșii care trans­formă discreția într-un concept mai puțin cunoscut lor. O fată cu o hai­nă roșie își așează ochelarii pe nas și înaintează încetișor. Trece de ban­da neagră de pe podea și ferește cu mî­na perdeaua transparentă, în­tin­zîn­du-i fetei așezate pe fotoliu un trandafir roșu.

Nicio lumină nu se-aprinde brusc și respirațiile din sa­lă con­ti­nuă să fie singurul soundtrack care se-aude. Te uiți pe peretele din fața ta, un „lost” desenat dintr-un tub ro­șu, luminos, îți spune că oricum deja te-ai pierdut, dar nu trebuie de­cît să clipești, că se tranformă într-un „lust” pe care numai într-o zi a în­drăgostiților, în Iași, îl mai poți cu­noaș­te.