40 de ani cu poveștile în valize

„Copiii sînt cei mai aprigi critici. Să știți că dacă ți-au spus ei că nu le-a plăcut, în­seam­nă că ceva nu merge acolo. În schimb, dacă exclamă «uau», și le citești pe față ulu­irea, atunci totul e perfect”, spune Petre Pe­tra­riu, care de peste 40 de ani dă viață personajelor care cu­ceresc imaginația celor mici. Însă magia păpu­șarului nu ține de vreo baghetă fermecată, ci de minu­țiozitatea și pa­siunea cu care băr­ba­tul lucrează încă de pe băncile fa­cultății. Pen­tru această pasiune, el a ajuns să își vîndă apartamentul și să colinde grădi­nițele din Iași, cu două valize la braț în care poartă un adevărat tea­tru: de la scenă, la personaje și pînă la poveștile lui Creangă sau ale Fraților Grimm.

Nu te-ai aș­tepta ca sediul Tea­trului de Mario­nete „Așchiuță” din Iași să fie în spatele unei ușă mo­destă – dincolo de birourile școlilor de șoferi, ale unor firme ob­scure și pe-același etaj cu un fost weedshop. Aici, în­tr-o muzică în surdină de la radio, îl găsesc pe Pe­tre Petrariu. Pe moșu­lețul la fel de firav ca păpușile pe ca­re le construiește de mai bine de 40 de ani era să nu-l văd, fiind înconju­rat de cutii i­men­se ca­re adăpos­teau poveștile pe care a­cesta le pune pe scenă în fața copii­­lor. Alături de „Cei trei pur­ce­luși”, „Peștișorul de aur” sau „Fa­ta babei și fata moș­nea­gului”, ie­șea­nul își pe­trece fie­care dimineață, construind migălos păpuși de toate formele și mărimile. Personajele de basm aș­teap­tă să prindă viață printre su­lu­ri­le de materiale textile de toate culorile, croite de domnul Petrariu în ate­lierul său, la mașina de cusut.

Nașterea unei păpuși

Cu privirea ațintită către o pă­pușă, artistul își amintește cu o li­că­ri­re în privire despre momentul care l-a împins să intre în lumea poveș­ti­lor pentru copii. Vrînd să devină profesor, în timpul Facultății de Desen, pe care a terminat-o cu me­dia zece, acesta a urmat și un mo­dul pedagogic, care pe atunci însemna, pe lîngă practica într-o școală, și una într-o instituție de cultură. Așa a ajuns la teatrul de păpuși, unde „m-a fascinat ideea de a construi niște per­sonaje, pe care poți să le faci așa cum dorești tu sau așa cum spune poves­tea. Atunci am văzut reacția copii­lor dar și a celorlalți mai maturi, și mi-am dat seama că aici e locul meu”, spune bătrînul, în timp ce fa­ța i se luminează ca unui puști în di­mineața de Crăciun.

Astfel, după terminarea studii­lor, acesta s-a reîntors la teatrul de pă­puși, unde se ocupa doar de cons­tru­irea personajelor. Însă, odată ce erau gata, mergea cu ele în fața oglinzii și le testa pe fiecare în parte, pînă ce a învățat și cum să le și mînuiască. Și cum știa inclusiv rolurile tuturor, cînd un actor era bolnav și nu putea să ajungă pentru o piesă, bărbatul juca în locul lor. Secretele mario­ne­telor însă le-a învățat mai tîrziu, la un curs în București, ținut la Tea­trul Țăndărică. Aici „sculptorul ne-a ex­plicat, dar nu ne-a arătat cum se mon­tează. Și eu, după terminarea cursu­ri­lor, am desfăcut încetișor una dintre marionete, pe care, bineînțeles, n-am mai putut să o refac, și am fost certat. Dar în felul acesta, am văzut cum erau făcute”, își reamintește pă­pușarul, cu un zîmbet ascuns pe bu­ze.

Astăzi, în funcție de cît de mul­te personaje „joacă”, lui Petre Petra­riu îi ia în medie două luni pentru a pre­găti un spectacol nou. Mai întîi în­ce­pe cu textul, pe care-l citește cu atenție și realizează vreo patru-cinci schițe ale actorilor principali pe ca­re le trece într-un caiet. Gros cît o Evan­ghelie, în care, la început, și-a făcut casă un boier care pe o pagină avea nasul mai mare, pe alta mai mic, un moșneag care era cînd serios, cînd amuzant, și multe alte personaje care par atît de reale încît te aștepți să se ridice și să meargă pe masă. Mai departe, bărbatul realizează un mu­laj din argilă, peste care toarnă un nega­tiv în care pune spumă poliuretanică,  apoi îl lasă o oră la înghețat, îl a­justează, pictează și coase la ma­și­nă. După aceea, bătrînul verifică dacă se potrivește bine în cadrul spectaco­lu­lui. Dacă nu, o ia de la capăt.

Teatru la purtător

Petre Petrariu nu s-a rezumat în­să doar la scenele din țară. Își a­mintește și acum de magia spectacolelor din Bremen, orașul fraților Grimm, unde a putut să „pășească pe ulițele acelea înguste și printre că­su­țele acelea din povești”, sau din Fran­ța, unde a participat în 1986 la spec­tacolul Charleville-Mézières, de ca­re spune că i-a plăcut cel mai mult. Aici a rămas impresionat nu doar de priceperea formației venite tocmai din Praga, ci și de faptul că a­ceș­tia lucrau totul în familie, de la mu­zică și coregrafie, pînă la păpuși. De fapt, i-a plăcut atît de mult ce a văzut, încît a încercat să impună și în țară, însă i-a fost imposibil din cau­za regimului în care se trăia. De a­ceea a trebuit să aștepte pînă imediat după Revoluție, ca „socrul meu, ac­torul Sergiu Zaharia, soția mea ca­re face textele și adaptările pentru spec­tacole și împreună cu fata mea care era în clasa a X-a, să încercăm să punem la punct toate lucrurile as­tea”, povestește Petre Petrariu, pri­vindu-l pe greierașul Cri-Cri, așe­zat pe masă. Inspirat și de către un doctor din Stuttgart, care își purta munca în niște valize, a început și el să încer­ce pe cont propriu, în ’94. Cu două gea­mantane din care scoate o întreagă scenă, acesta nu a așteptat să vină co­pii la el, ci a dus cu teatrul la copii. A început cu piese ca „Scufița Ro­șie”, „Motanul Încălțat”, sau „Ursul păcălit de vulpe” ca acum să ajungă la 34 de spectacole diferite, și să mear­gă peste tot în Moldova.

„La început a fost foarte dificil. Pentru că doamnele educatoare nu înțelegeau ce vrem noi, iar copiii erau mai mult obișnuiți cu dusul la sală. Dar în ani, lucrurile au înce­put să se cearnă, iar lumea a început să mai priceapă ce înseamnă să vină un particular”, spune păpușarul în timp ce îmi scoate dintr-un colț valizele. Într-una dintre acestea ar încăpea pînă și un copil de grădiniță, și reu­șesc să adăpostească tot ce este necesar pen­tru un spectacol, de la reflec­toare și păpuși, pînă la cortine și am­plificatoare. Deasupra lor, pe o ma­să uri­așă, sînt așezate zeci de personaje de poveste.

Nici cu banii nu i-a fost ușor cînd s-a decis să deschidă un astfel de teatru. A fost nevoie de investiții mari pentru echipamente, care au lă­sat în urmă mai multe datorii, pînă ce ie­șea­nul a rămas de vreo trei ori fără casă. De aceea s-a și gîndit adesea să renunțe, însă nu a putut să abandoneze pasiunea pentru teatrul de pă­puși. Însă, dacă bani a găsit într-un fi­nal, cel mai greu i-a fost să promo­ve­ze ideea de teatru particular. „A­tunci trebuia să insistăm noi. Într-un fel cerșeam. Hai că-ți dau un spec­tacol pe gratis, numai să mă vezi. Și după aceea, dacă o să-ți placă, ai să-mi plătești la spectacolul următor. Așa am început foarte multe reprezentanții de prin ’93 și ’94 le-am jucat numai pe gratis. Singurul avantaj era că eram împreună cu familia mea, soția și fiica, însă de cînd a început să apară și salariații, nu se mai pu­tea”, își amintește bărbatul. Chiar și așa, învățătorii s-au obișnuit treptat, iar astăzi îl cheamă pe artist să adu­că în fața micuților personajele lui Creangă.

Spectacol cu Terminatorul

Rămas cu imaginea teatrului de păpuși din afară, bărbatul a fost tentat de mai multe ori să rămînă acolo, „mai ales înainte de Revoluție”, în­să a refuzat. Îmi spune că, fiind bu­covinean, a fost educat că așa ceva nu se face, dragostea pentru „copiii” săi fiindu-i egalată doar de cea pentru capitala Moldovei, al cărui grai i-a intrat pe sub piele. De asemenea, bătrînul recunoaște că, de fiecare da­tă cînd a fost invitat la Bucu­reș­ti, pentru vreun spectacol, a simțit „o oarecare aroganță”. Deși i-a impresionat, mai ales prin „Punguța cu doi bani”, cu zecile de moldovenisme, cînd a vrut să meargă „undeva ca persoană, unii au strîmbat din nas”. De aceea nici nu a ales scena mare a teatrului și a preferat să rămînă prin­tre copii, la care, deși vremurile s-au schimbat, trucurile încă funcțio­nea­ză.

„Sigur, copiii s-au mai schimat, vor spectacol cu Terminatorul, cu Rex nu știu care, dar noi nu că sîntem în­vechiți, ci ținem mult la educația pri­mară, făcută cu lucruri de calitate. Ion Creangă nu a pus degeaba în abe­cedar «Cinci pîini» sau «Ursul pă­că­lit de vulpe», pentru că, de fapt, aceste povești sînt pline de învă­ță­t­u­ră. Aici intervine și priceperea celui care prezintă spectacolul. Dacă este bine pus la punct, este cu siguranță mai fascinant decît nu știu ce joc mecanic de pe laptop sau o tăbliță din astea care-s acuma”, se amuză bărbatul în timp ce desenează în aer un iPad. De asemenea, în pregă­ti­rea unui spectacol, păpușarul are gri­jă și de cuvintele folosite, ca toate să fie pe înțelesul copiilor, aducînd și cîteva „tehnologii moderne” precum fumul, sau lumini laser. Însă dintre toți copiii, cel mai bine s-a înțeles cu cei de la sate, unde „din 150 – 160 de copii, nici unul nu scoa­te mă­car un zgomot” și rămîn cu to­ții a­tenți pînă la sfîrșitul piesei, im­pre­sionîndu-i chiar și pe învă­ță­tori. Din­tre toate creațiile sale, una i-a ră­mas cel mai aproape de suflet; o ma­rionetă în formă de pelican, că­ru­ia „îi fugeau ochii dintr-o parte în al­ta”, construită prin îmbinarea mai multor componente. Însă aceasta și-a fă­cut cuib la Suceava, unde a rămas într-un atelier, iar cînd bătrînul a în­cercat să-l refacă pentru piesele sa­le, nu i-a mai ieșit.

Petre Petrariu spune mîndru că nu crede că actualul sistem de învă­ță­mînt. Dar completează repede că asta nu-l descurajează, ci dimpo­trivă, îl face cu atît mai determinat să ia la braț valizele și, împreună fa­milia sa, să meargă de fiecare dată cînd este chemat la fie gră­diniță.

Iulian BÎRZOI