7 aprilie: adormirea unui anticomunist

Vorbește cu atîta înfocare, de mă întreb dacă sursa de energie nu e sticla de Cola pe care o gîtuie cu mîinile. Nu, nu e asta. Sînt emoțiile pe care le alungă ca pe niște muște cînd îl ia gura pe dinainte așa, în fa­ța oricărui om cu urechile ciulite. Și sînt mulți. Stu­denți basarabenii, jurnaliști, fosta lui prietenă sau ma­ma ce-i trimite pîine dulce, un soi de cozonac, din Ita­lia. Vadim își încovoaie atunci trupul denivelat în zonele musculare și le spune curioșilor cum a rămas fără oxigen într-o celulă pe care a împărțit-o cu încă 30 de perechi de plămîni.

Pe 7 aprilie 2009, în timpul protestelor de la Chiși­nău, a fost dus la sediul Comisariatului General de Po­liție din capitală unde a stat închis trei zile pentru că nu și-a ținut în frîu ura față de comuniști.

În Ialoveni, orașul în care s-a în­tors după perioada de foame și chel­făneală, Vadim are mulți prieteni. Atît de mulți, încît vestea că el a fost închis în noaptea dintre 7 și 8 aprilie a ajuns să fie rostită, pe alocuri cu suspiciune, de mai toate gurile din oraș. O bună bucată de vreme oamenii îl numeau „Prizo­nie­rul”. Unii tresăltau de rîs ca niș­te mingi, alții i se agățau de gît. Pe Va­dim reacțiile lor l-au amuzat. A stat acasă o lună, și-a odihnit neliniștea, ieșea numai serile, după 23.00, ca să nu îl prindă polițiștii nerespectînd condițiile arestului la domiciliu. Prietenii sau amicii ca­re îl zăreau prin vreun bar întu­ne­cat se apropiau și îl trăgeau de lim­bă. „Pri­zo­nierul” vorbea atunci de par­că îi era frică să nu îi fugă cu­vin­tele de gură, pentru că a tăcut „mai mult ca niociodată în viață” în cele trei zile tră­ite în izolatorul Comisa­ria­tului.

Taina primei cine

Perechea aia de blugi o păs­trea­ză și azi. „Îi port cînd ajung pe aca­să. Intru într-o stare anume. Îmi amin­tesc, dar alung apoi ima­gi­nile din minte”. Cînd a ajuns „la cel mai bun restaurant” de acasă, a cerut o far­furie mare de zeamă. E un fel de ciorbă de pasăre în care nu se pune mult borș. „Cu două pulpe de pui”, ci nu doar cîțiva tăieței lunguieți ră­tă­ciți prin apa călîie. Două porții de zeamă, apoi un platou imens cu mă­mă­ligă, friptură de carne de porc, brîn­ză de oi, sărată și poroasă, muj­dei și doi litri de suc de mere. „Le-am înfulecat pe toate, îți dai seama, du­pă trei zile în care nu am mîncat nimic, doar o cană de ceai cu o felie de pîine sură și uscată”. Apoi își amin­tește că de atunci preferă maio­neza. „Da, înainte nu îmi plăcea ma­io­neza deloc. Acum, cu toate ce­le șap­te E-uri pe care le conține, o mă­nînc cu aproape orice”.

În jurul mesei dreptunghiulare, Oleg, fratele său mai mare cu trei ani, Iulian, „cel care pune net la toți locuitorii din Ialoveni” și, totodată, cel mai bun prieten al său, precum și soția acestuia, Diana, „care gă­teș­te minunat”, îl priveau cu nesaț, vor­­beau neîntrerupt, tare și agitat, îl atin­geau discret, să se asigure că e acolo, cu ei. „Încă înainte de a ajun­ge la mașină, Diana m-a luat în bra­țe, m-a îmbrățișat și a început să plîn­gă”. El, Vadim, e un băiat pu­ter­nic, de caracter. Adică nu plînge ușor, nu lăcrimează la filme. A în­vă­țat să fie tare în anii în care a practicat luptele greco-romane. „Mi s-a ridicat, în schimb, tot părul pe mine de emoție. Cîte griji și-au făcut, săr­manii”.

Mama sa, plecată în Italia, l-a visat din prima noapte alunecînd în­tr-o groapă neagră. „Știi cum se spu­ne că mamele au intuiție, simt to­tul?” Degeaba a mințit-o fratele său, spunîndu-i că Vadim e dus la fete, într-un sat în care nu are semnal la telefon. Știa că i se întîmplase ceva rău, visele sînt prevestitoare. A tot sunat și a plîns la telefon pînă lui Oleg i s-a făcut milă de ea și i-a spus adevărul. „Eu țin mult la ma­ma, sîntem tare apropiați. Anul ăsta, de exemplu, înainte de a veni în Ro­mânia, trebuia să mergem la mare împreună. Deja planificasem totul, dar nu s-a putut abține și a cumpărat cu cîteva zile înainte de plecare un set nou de mobilă la bucătărie. Nu o înțeleg! Cum să renunți la vacanță pentru niște bucăți, frumoase, ce-i drept, de lemn?”.

Camera de rîs e de plîns

Acasă are tot ce îi trebuie. Pe­re­ții sînt vopsiți într-un verde șters, o culoare care îl relaxează. Cele două paturi, al lui și al lui Oleg, sînt des­părțite de un viguros palmier de ca­me­ră. Deasupra lui, atîrnă un tablou din care moțăie un tigru.

În izolatorul Comisariatului, po­deaua e vopsită cu roșu, iar pereții sînt de un albastru intens. Pe o bu­cată de fier fixată pe post de bancă, tinerii se lipesc între ei. Majoritatea își sprijină capul între mîini, cu coa­tele turtite de genunchi. În fața ochi­lor, stau lungiți băieții in­con­știenți, cei care au fost aduși pe tărgi improvizate. Aerul e îmbîcsit de tot felul de miasme. Chiar și așa, e in­su­ficient. Pe la ora șase în prima di­mi­neață, Vadim tresare din somn. Adormise cu capul sprijinit de pe­re­te, cu hainele pe el. Acum acestea sînt ude de transpirație, iar gîtul îi e uscat. Un băietan înalt ca bradul gă­sește o gaură în ușă și le face semn celorlalți. „Băgam nasul prin cră­pă­tură și inspiram adînc. Era la fel de puturos ca cel din cameră, dar nouă ni se părea că e cel mai proaspăt din lume”.

Ordinea primordială a bătăii

Încă din prima seară a zărit niște fete. Pe lîngă grupul de douăzeci de băieți culeși de pe stradă în toiul nop­ții, au fost aduse și cîteva tinere. „Cînd au început să le cotonăgească și pe ele, în garajul în care am fost ținuți înainte de a intra în Comi­sa­riat, ne-am indignat cu toții. Cum să dai într-o fată din gura căreia curge deja sînge? Și așa dădeau, nebunii, le loveau cu bîtele. Am strigat, i-am rugat să le lase în pace, dar ne-o luam și noi”. Polițiștii și membri ai Batalionului cu Destinație Spe­cia­lă rîd sălbatic cîteva secunde, apoi înjurăturile se rostogolesc printre dinți ca pietrele. Dotați cu scuturi de apărare și bîte, ascunși după măști negre, cu toată furia acumulată de-a lungul zilei de 7 aprilie, bărbații cu figuri de berbeci lovesc în stînga și în dreapta.

Sînt două șiruri de „huligani”, bă­ieții stau în picioare, cu mîinile sus, lîngă perete, iar fetele-lîngă cel de vizavi. Și bătaia are o ordine. Ti­ne­rii sînt loviți pe rînd. „Cînd au ajuns la mine, cineva mi-a aruncat între picioare niște medalii care, din cîte am înțeles, au fost sustrase din clădirea Parlamentului. Eu nu știam ce-s cu ele, de unde s-au luat brusc, că nu puteam întoarce capul”. In­di­vidul din spatele său îl întreabă, ur­lînd, de unde le-a luat. Vadim crede în Dumnezeu și în soartă. „Cineva a văzut, Slavă Domnului, că nu erau ale mele. I-a spus tipului și m-am ales doar cu cîteva lovituri sub coas­tă”.

Fetele, însă, așa leșinate și speriate cum erau, au fost duse într-o altă încăpere. „Țipau ca din gură de șar­pe în fiecare seară. Nemernicii le vio­lau chiar acolo, în sediul Comi­sa­riatului. Armata de băieți mai mult sau mai puțin cotonăgiți nu poate interveni. Tinerii sînt mototo­liți în gura izolatoarelor. „Erau cîți­va ca­re, cînd își dădeau maiourile jos, sco­teau la iveala dungi sîngerii, aveau urechile și nasurile deforma­te, frunțile vinete”. Rănile le fu­se­se­ră provocate înainte de a fi în­chiși în izolator. „Cînd ne mutau din­tr-o ma­șină în alta, formau un fel de tu­nel, cu polițiști de o parte și de cea­laltă”. Bărbații stăteau drepți ca ce­pe­le, își pregăteau bastoanele și „cînd treceai, te loveau din toate păr­țile. Primul băiat a căzut la pă­mînt din pri­ma. Eu, dacă tot fă­cusem sport, am fu­git re­pede, nu au reușit de­cît să îmi dea cîte­va pi­cioa­re”. Își a­min­tește clar că a mai semnat și niș­te foi pe care nu le-a ci­tit îna­­inte. „Ți-o bă­gau în față și îți or­donau să o sem­nezi. U­nul din­tre noi nu a is­călit și nu îți ima­gi­nezi ce i-au fă­cut”.

Polițiștii care au curaj pe întuneric

Ca să fie eliberat, Iulian i-a plă­tit avocatului din oficiu, cu care s-a întîlnit Vadim în cea de-a doua zi, 600 de euro. În urma unui proces desfășurat în incinta Comi­sa­ria­tu­lui, Vadim, împreună cu alți doi ti­neri, au fost eliberați. Alți 53 de „hu­­ligani” s-au întors în izolatoare.

Iulian a fost cu el din prima sea­ră, dar a scăpat ca prin minune. După ce un polițist i-a pus Ka­laș­ni­kov-ul la cap, bărbatul aplecat l-a întrebat dacă are un salariu destul de motivant pentru ceea ce e pus să facă. „Pînă la urmă, l-au lăsat să ple­ce. Noroc de paznicul de Andy’s Pizza, la colțul căreia am fost îm­brîn­ciți, care l-a strigat și l-a luat cu el înăuntrul localului. Cînd mai ve­neau polițiștii pe acolo, vedeau doi paznici singuri și nevinovați”. Iu­lian a fost cel care i-a propus, în sea­ra zilei de 7 aprilie, să tragă o fugă pînă în Chișinău, să se holbeze la clădirile devastate. „Ne-a mîncat în cur să ne plimbăm, la 11.00 noap­tea, pe străzile din capitală. Să vezi însă ce spectacol făceau polițiștii în Piața Marii Adunări Naționale! Cînd prindeau pe cineva, indiferent cine era respectivul, femeie, bărbat, tînăr, îl băteau și îl aruncau în dubă. Erau niște oameni pe scările Mi­tro­poliei. Și lor le-au făcut rău”.

Iulian nu a vrut să ia banii de la Vadim, „dar i-am lăsat pe bancheta din față cînd nu era atent și am plecat. Pe mama am liniștit-o și i-am pro­mis că îi voi returna banii o­da­tă”.

Piatra începutului

Au ajuns în Chișinău pe 7 apri­lie, pe la ora 13.00. Violența se de­clan­șase, tinerii aruncau cu pietre, fugeau speriați, îi împingeau pe po­lițiști, haosul deja se instalase. Va­dim, împreună cu alți cîțiva colegi de liceu, a scos o dală din fața Pre­ședinției, a spart-o cu picioarele și a aruncat rămășițele într-un polițist. „Băieții din Ialoveni erau în primele rînduri. Fratele meu era pe un alt flanc, acolo se băteau cu scuturile. Filat și Urechean ne îndemnau să ne liniștim. Dar cu «oameni buni» nu mai făceau nimic atunci”.

După cîteva ore, cînd rîndurile au început să se rărească, și-a che­mat colegii și au urcat într-un mi­cro­buz spre casă. În dimineața ace­ea a băut ceai negru și a mîncat co­zo­nac italian. Habar nu avea prin ce urma să treacă.

***

Comuniștii au murit în trei nopți

Protestele din 6-7 aprilie 2009 de la Chișinău au fost generate de rezultate alegerilor parlamentare din Republica Moldova. În pri­ma zi de după scrutinul electoral, du­pă anunțarea rezultatelor preli­mi­nare, reprezentanți ai societății ci­vile au declarat ziua de 6 aprilie „Zi Națională de Doliu”. Pe 7 ap­ri­­lie, aproximativ 30 de mii de oa­meni s-au adunat în Piața Marii Adu­nări Naționale, iar ceea ce se anunța a fi un protesc pașnic s-a tran­sformat în supranumita „Re­­­vol­tă de la Chișinău”.

În noaptea dintre 7 și 8 aprilie au fost arestați 193 de studenți. Cei mai mulți dintre aceștia au fost maltratați chiar de oamenii le­gii și, mai mult decît atît, au fost în­registrate patru decese.

Vadim este în prezent student la Universitatea Tehnică „Gheor­ghe Asachi” din Iași. Cele trei nopți pe care le-a petrecut în izolator l-au determinat să vină la stu­dii în România. „Oricît de pa­triot aș fi, nu mai ies niciodată în stradă pentru politicieni”.

Lina VDOVÎI