A murit Luchi și a rămas poezia

„Trece vîntul prin copacii goi
Și ­zvîrle cu castane-n noi
Dar în li­niș­tea din umbra lui
Nu-i răspunde glasul ni­mănui.

Doar o frunză-a mai foșnit, de­parte,
Ca o filă-ntoarsă dintr-o carte.”

Pe-o filă întoarsă dintr-o carte pare să-și tragă suflarea și casa cu cer­dac a Otiliei. Dacă n-ar avea în­fip­te două steaguri și cîteva indicatoare care-ți vorbesc despre casa me­morială, n-ai ști că acolo trăiește de fapt o poveste, ci ai crede că în­săși poeta e cea care se-ngrijește de tot ce-o înconjoară, în pauzele de scris. Trotuarul subțire conduce către ușa casei, în fața căreia, într-o jumătate de cerc tăiată perfect și conturată de copaci, se odihnesc niște bănci.

Indira Spătaru e muzeograf. Cu­noaște casa Otiliei Cazimir de mai multă vreme însă de 15 ani s-a mu­tat aici cu totul. E delicată, de-o e­le­ganță desăvîrșită în gesturi și, da­că o privești cum se perindă printre lucrurile de odinioară ale poetei, îți spui că n-ar exista persoană mai po­trivită care să vorbească vizitatori­lor despre ele. „Înainte, am fost mu­zeograf la Mircești, la casa lui A­lec­sandri – lucram acolo doar vara, iar iarna veneam aici, pentru că se fă­cea frig acolo”, spune Indira. Fa­mi­liaritatea cu care vorbește des­pre scriitori te face să crezi c-a dat o fu­gă din urmă cu aproape o sută de ani, doar ca să-ți povestească ție ce se întîmpla pe-atunci. „Acolo a­veam locuință de serviciu și locuiam chiar în aceeași clădire cu muzeul. A­cum, aici sîntem eu și încă un custode.”

Pe Strada „Otilia Cazimir”, stra­dă care poartă numele poetei din 1994, chiar de la împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa, poți să ajungi să te teleportezi în schimb, numai prin două portaluri jumătate – do­uă camere și o tindă. Acestea sînt ca­merele pe care nepoata Otiliei, în 1972, le-a donat spre transforma­rea lor în muzeu. Nimeni nu le-a atins și, într-una dintre camere stă, drept dovadă, o fotografie care a­ra­tă cum ordinea lucrurilor scrii­toa­rei a rămas blocată în trecerea timpului.

„Ușa tu, hotar vremelnic între vis și întrupare,
Dă-te ‘n lături, ochii ne­gri să-i închid c’o sărutare!”

Dacă reușești însă să-ți păs­trezi ochii deschiși și să te convingi că n-ai ajuns să fii unul dintre tinerii ca­re treceau prin camera de lucru a poetei, acum cîteva zeci de ani în urmă, să-i citească ce-a scris, ca să primească în schimb sfaturi, ai să in­tri din tindă direct în cămăruța mică, în care Otilia își primea oas­peții. Ai să găsești în vitrină prima poezie de debut, din 1912, care se încheie chiar așa și care se nu­meș­te „Noapte”. Un exemplar din „Via­ța românească” îți arată cum, în loc de nume, poemul e semnat cu trei steluțe. „Nu voia, pe-atunci, să se semneze folosindu-și numele real, pentru că era încă în liceu și directoarea de-atunci era severă și credea că a scrie poezii nu-i altceva, de­cît o pierdere de timp.” N-au cre­zut asta însă și Sadoveanu și Ibră­ilea­nu care, după ce i-au citit poemul de debut, prieteni de familie fiind, s-au hotărît s-o încurajeze să scrie. N-au pierdut multă vreme și, tot îm­preună, au ales și pseudonimul care s-o transforme pe adevărata Ale­xan­drina Gavrilescu în Otilia Cazimir. „Ce nu prea se știe este că ei nu i-a plăcut niciodată numele ăsta, pen­tru c-avea la școală o colegă grasă, pe nume Otilia. Mai tîrziu l-a adop­tat și, ulterior, și l-a asumat chiar ca nume oficial, trecîndu-l în bu­le­tin”.

În camera de oaspeți, de per­eții micuți stau lipite vitrine, iar în mijloc stă înconjurată de cîteva scă­unele o măsuță. Dacă-ncepi să răs­foiești cartea dedicată vizitatori­lor, în care-au lăsat mesaje care mai de care, ai să te oprești cu siguranță zîm­bind în fața unui portret al poetei sau la paginile în care, cu scris tre­murat de învățăcei, copiii i-au mul­țumit pentru poezii și i-au desenat alături grămezi de pisicuțe. „Poeta iubea pisicile! Erau peste tot – la un moment dat avea 13 și toată ziua să­reau din curte pe geam și de pe geam în casă”, spune încetișor, surîzînd, Indira. Părul negru, tăiat drept pe umeri, îi șterge în treacăt vesta nea­gră care-i curge peste pulover.

„Nu-mi mai aduce flori de liliac
Nici zîmbetele tale înflorite
Că pri­mă­vara noastră care-ncepe
E tristă ca o toamnă pe sfîrșite.”

Poem dedicat lui Top, așa cum îi spunea iubitului ei, George To­pîr­ceanu, „Lumini și umbre” a purtat alături și mărturia „toate luminile și umbrele mele, pentru tine sînt”. Di­di sau Didica, așa cum scriitorul îi spunea ei, l-a iubit și „deși el a murit în ’37, l-a păstrat viu toată via­ța sa și, în fiecare primăvară, îi du­cea numai liliac la mormînt”.

Alături de divan, în camera de lucru, stă așezat pe un suport un bust al poetei; sculptură realizată de fratele vitreg al lui Topîrceanu. Fragilă, cu trăsături nobile, poeta pare să privească colțul camerei în care stau doar obiecte care amin­tesc de iubitul său – fotografii, cărți sau scrisori. „Fratele său îi făcuse și poe­tului un bust, însă nu i-a plăcut de­loc. Îl reprezentase cu mustață, cu o șuviță pe frunte și cu urechile cam clăpăuge”, povestește Indira Spă­taru chicotind aproape gălăgios. Ce-a făcut Topîrceanu însă trans­for­mă descrierea muzeografei în ceva cu adevărat comic – „l-a văzut și i-a tras un șut de s-a dus bustul pe scările beciului și s-a crăpat tot!”. Apoi, O­tilia, „poetă sensibilă”, a stat și-a a­dunat ciob cu ciob, după care le-a pus pe toate într-un plic. „El a rîs de ea – a privit-o și i-a zis: «ce pros­tuță ești! Nu i-ai pus și cruce?!».”

Otilia și George se iubeau mult și se înțelegeau bine și literar. Își împrumutau mereu lucrări, ba cum­părate, ba scrise de ei și în­cep­use­ră să colaboreze chiar și la aceleași reviste literare. Cînd Otilia n-avea încredere în ceea ce scrisese și voia să trimită ceva la o revistă, el îi spu­nea mereu să trimită și să semneze cu numele lui. „A fost o întîmplare cu «Neamul Șoimăreștilor», a lui Mi­hail Sadoveanu. Topîrceanu primise o comandă de la Calendarul Mi­ner­vei și, pentru că el avea mare oroa­re de comenzi literare, nu și-o onorase. Atunci a venit la Otilia, care deja scrisese pentru Sadoveanu o pre­fa­ță și i-a spus s-o trimită și s-o semneze cu numele lui. Ea atunci l-a în­trebat: «Ei, și ce-o să spună co­nu’ Mi­hai?», și parcă ce-a spus co­nu’, el doar a rîs cînd a aflat.” Mu­ze­o­grafa povestește aproape teatral, imitînd puțin vocile personajelor în pielea cărora reușește să intre. N-are cum să nu te cuprindă o stare de tris­te­țe, c-ai ajuns în camerele Otiliei prea tîrziu, că n-ai apucat s-o cunoști și că acum tot ce mai poți să faci e să ți-o imaginezi aranjîndu-se la mă­suța cu oglindă din odaie, punîndu-și delicat șalul peste ro­chia a­gă­țată în șifonier și coborînd cu no­blețe strada care-i poartă nu­mele.

„Înainte, oamenii care treceau noaptea tîrziu pe străduță și ve­deau lumină în ogradă, știau că e po­eta; pentru că mereu lucra pînă la ore tîrzii.” Privești odăile bo­eme, ca­dre dintr-un film indundat într-un filtru al vremurilor trecute și mai-mai că vezi tot ce-ți zice șoptit, par­că ne­vrînd să deranjeze lucrurile, mu­­ze­ografa. Privești ilustrațiile din „Moar­tea lui Luchi” de pe pereți și murmuri:

„Dar Luchi nu mai este nicăieri. Lu­chi a murit. În locul ei, o școlăriță cu­minte clipește mărunțel și-și înghite lacrimile care au, pentru întîia oară, un gust de cenușă. A murit Luchi…”.

Dar a crescut Otilia și ne-a lă­sat, pînă astăzi, poezia.