ABC-ul echitației se învață stînd în șa

Povești fără timbru Niciun comentariu la ABC-ul echitației se învață stînd în șa 327

Ultimii ani l-au surprins pe Radu Mihalcea bătătorind drumul dintre Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” și parcul de agrement Hamak, într-o mașină mică, în care a reușit să-și strîngă toate visurile și să le care dintr-o parte în alta. Fugind dintre studenți către „copiii” săi din grajdurile de la marginea satului Pietrăria, acesta are doar cîteva cuvinte prinse pe buze, care ies la iveală cu fiecare surîs, și care întotdeauna fac trimitere la echitație, sportul pe care îl iubește cel mai mult. Și-a dat seama devreme că asta e o altă formă de artă și așa a reușit să înțeleagă animalul de lîngă cu aceeași ușurință cu care înțelege omul.

„Așa, domn’ Vasîle, trebuia de mult să-i corectăm mersul”, strigă Ra­­du Mihalcea din ușa din lemn ta­re care dă spre grajdurile de la Ha­mak. Nenea Vasile, un tip mititel și sprinten, apucă cu ambele mîini pi­ciorul calului negru și își înfige u­nealta în unghia acestuia, însă nu înainte să-l aprobe împăciuitor din cap. Radu Mihalcea a vrut să luc­re­ze cu caii de cînd se știe. Cînd era în clasa a V-a, a decis să se în­scrie la cursurile de echitație care se țineau în Iași, așa că s-a prezentat fără teamă în fața directorului școlii sale și i-a explicat cît de mult își do­rește „să încalece”, sperînd ca doar-doar acesta o să-i dea o adeverință care să-i a­sigure intrarea. Nici cînd a fost re­pe­­zit înapoi, „către carte”, n-a cîrtit și la doar două săptămîni după s-a prezentat iar în fața doamnei di­rec­tor, cu rugămintea să-i aprobe de această dată intrarea la biblio­tecă. „Cineva m-a ajutat și am șters de acolo bibliotecă, am adăugat e­chi­tație și uite așa m-am înscris”, spu­ne Radu rîzînd, în timp ce-și a­șează mai bine șapca pe cap.

Și Facultatea de Zootehnie a fă­cut-o tot din dragoste față de animale. Ta­tăl său, care era avocat de me­se­rie, căsătorit cu o profesoară, i-a zis în­tr-o zi, cînd a văzut că pasiunea în­cepea să crească și să-i acapareze viață, că el „a încercat să-l facă om, dar în schimb a ajuns văcar”. Pe Radu nu l-au supărat toate astea, căci che­marea lui asta a fost și el n-a putut și nici n-a vrut să se fe­rească. A co­pilărit în Iași și n-a avut deloc rude la țară, care să-i arate ce înseamnă să îngrijești de animale, așa că nu și-a explicat întotdeauna de unde și mai ales de cînd s-a în­chegat dra­gostea care avea să-l ur­mărească pretutindeni. A aflat mai tîrziu că ta­tăl lui făcuse, pe lîngă alte două fa­cul­tăți, și Școala de Ofițeri de Ca­va­lerie, așa că îi place să crea­dă că la mijloc a fost vorba de vreo genă rătăcită, care în cazul său s-a dezvoltat pe nesimțite.

Visul care n-a mai fost

Înainte să înceapă facultatea, cînd a fost trimis să facă stagiul mi­litar, s-a alăturat Clubului Sportiv Steaua București, unde șeful echipei hipice, un văr mai îndepărtat de-al tatălui său, l-a ajutat să se per­fec­țio­neze. Tot el l-a ajutat să ajungă-n fie­care an parte a lotului național și să devină campion la pro­ba cu obstacole. La Iași a atins chiar și un re­cord personal, sărind aproa­pe doi me­tri înălțime, la un concurs in­ter­na­țional. După anii petre­cuți acolo, pre­­ședintele clubului l-a rugat să rămînă la club. „Fiind încă sub tu­tela părinților le-am cerut acordul, dar am sperat să spună da, pentru că în perioada cît am stat la Bu­cu­rești am avut rezultate mari”, măr­turisește bărbatul, în timp ce-și frîn­ge degetele a remușcare. Tatăl s-a ur­cat însă în prima mașină și a venit la București. N-a spus din prima nu, dar a cerut să-i fie făcut băiatul ofi­țer, ca să rămînă. Cînd preșe­din­tele i-a răspuns că-l poate face doar sub­ofițer, cu posibilitate de avansare în timp, tatăl nici n-a vrut s-audă. În fa­milia lor toți oamenii aveau gra­de superioare și băiatul său nu putea să se complacă altfel.

Întors la Iași, s-a refugiat în fa­cul­tate, unde a căutat tot ce-i era drag. În toată perioada aceea a avut cai la Baza Hipică și în fiecare zi după muncă sau facultate era acolo. Mai tîrziu, tot el a fost cel care a preluat Baza, unde a format o echipă de că­lăreți cu care participa la concursuri. Cînd a terminat facultatea, n-a mai tînjit după amintirea Bu­cu­reștiului pentru că-și clădise deja la Iași o viață. Nici cînd a pri­mit o­ferte de plecare în Emiratele Arabe nu s-a lăsat înduplecat, pentru că temperaturile sînt mult prea mari și i-ar fi displăcut. „Nici cailor nu le place acolo. Cînd e prea cald nu te mai înțelegi cu ei”, zice serios, fără să clipească.
De cînd s-a deschis parcul de a­grement Hamak, din apropierea mă­năstirii Tărîța, Radu a fost cel care a luat în primire grajdurile și cursurile de echitație. N-a fost zi în ca­re să lipsească de la grajduri. „Dacă faci box, poți să pui mănușile în cui și să pleci, dar cînd lucrezi cu su­flete n-ai nicio zi liberă”, spune Radu, și recunoaște că în definitiv nici nu și-ar dori vreuna.

Zece pîini și-o mîngîiere

Fără să stea pe gînduri se repe­de spre o pungă mare, albastră așe­za­tă pe marginea unui geam. În fie­care zi din ultimii ani, fie iar­nă sau va­ră, Radu a străbătut cu ma­șina dru­mul pînă acolo ca să le a­ducă „co­piilor săi” de mîncare. Zece pîini sînt împărțite zilnic, conștiin­cios, între cîțiva cai, care de cum îl văd încep să dea ocol țarcului ne­chezînd. Re­cu­noaște că lui Elvis i se cu­vine mai mult decît celorlați. Are 25 de ani și este cel mai bătrîn cal de acolo, dar cît a fost în putere a fost un mare sportiv, după cum îi este și rasa. Singura care nu pri­meș­te pîine este Honey, poneiul care roade zgo­motos la scîndura care-o desparte de festinul culinar in­ter­zis, în spe­ranța că va atrage atenția mă­car o clipă. Ea este atracția copiilor și, deși odată cu vîrsta a în­ceput să nu mai facă față greutății tuturor, rămîne una dintre cele mai îndrăgite de acolo. Și soția lui Radu vine adesea doar ca s-o vadă și să-i mai strice adesea meniul cu cîte o bucățică de pîine sau morcov. În timp ce se plim­bă prin grajd, Radu construiește prin simpla mișcare a mîinilor o hartă a cailor săi. Știe exact de unde vine fie­care, ce rasă aveau părinții și de cîți ani i se află în preaj­mă. Îi place să le dea nume și să-i alinte. Pe vremea cînd concura el, caii erau toți sub tutela statului, așa că era aproape imposibil să te apropii suficient de ei cît să le atribui vreun nume.

De cîteva zeci de ani, Radu este și profesor la Facultatea de Zoo­tehnie a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad”, unde a înființat Clu­bul Universitar „Agronomia Iași”. Pentru a aduce caii mai aproape de cei pe care vrea să-i învețe „ABC-ul echi­tației”, așa cum îi place să-i spună, Universitatea are începută o bază hipică și care, dacă ar fi finalizată, ar ajuta călăria să prindă din nou avînt pe meleagurile ieșene. Deo­cam­­dată nu-și pune prea mare ba­ză în studenți. Crede că despre e­chi­tație poți învăța în vreo zece ani, da­că ai noroc să începi de mic, ca să faci teama de neprevăzut să te pă­ră­seas­că, dar îi învață pe stu­den­ți măcar cîteva idei de bază.

Acum, la Hamak, el simte că nu fa­ce echitație, căci asta „e o artă”, ci doar că arată oamenilor cum să se poarte lîngă cai. De cînd e profesor a văzut o singură dată o astfel de sclipire într-o studentă și i-a spus din prima clipă: „Tu poți să faci e­chi­tație”. N-a făcut. A devenit ingi­ner zootehnist la o fermă mică, iar as­ta-l face să-și întărească și mai mult credința că nici alții n-au putut pă­răsi ce lui îi este atît de drag.

Autor:

Andreea Anton

Șef-departament „Opinia studențească” și studentă a Catedrei de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top