Afacerea trecută prin filtru

Vasile a trecut prin două închisori. De una a scăpat abia acum trei ani, dar în cealaltă încă mai stă prins. Gratiile îi sînt pachetele de țigări cu care face contrabandă, iar gardienii sînt polițiștii care nu primesc mită. Cu ceilalți, se înțelege ceva mai bine. Îi ajută să prindă hoți de buzunare și ei îl răsplătesc cu tăcere. Nu de ei se teme, ci mai degrabă de „turnători” și de mascații care i-ar putea intra noaptea în casă. Nu vrea să-l rămînă fără afacerea cu tutun pe care a pornit-o de gura amicului său, Vali. Ea trebuie să rămînă numaidecît în familie, moștenire pentru băieții săi.

„Pușcăria e pușcărie și libertatea e libertate”, îmi spune Vasile apăsat, cu glasul gros. A ajuns acolo acum șapte ani, cînd, într-o vară, a spart toate tonetele din cartierul Podu Roș pentru cîteva pachete de țigări. Se încruntă și îmi repetă că n-a mai apucat să fumeze ce luase. N-a stat mai mult de doi ani jumătate în închisoare. „Nu mai am încredere în oameni de cînd am stat acolo. Eram încontinuu la program și trebuia mereu să am grijă să nu supăr pe cine nu trebuie ca să nu o încurc”, îmi descrie rapid, în cîteva fraze bîlbîite ce l-a învățat pușcăria.

Își umflă pieptul lat cu fum și cînd îl scoate printre buzele crăpate se uită încrucișat la el. Îmi spune că s-ar angaja, „dar nu mă ia nimeni pentru că am cazier”, și face un gest a lehamite. „Aș vrea să fiu din nou tîmplar. Îmi plăcea și nu aveam probleme ca acuma”, și se oprește. Îmi spune mai apoi că dacă vine vorba de bani, parcă nu s-ar mai întoarce la ce făcea înainte.

În beci, e „cosa nostra”

Apoi își amintește ce îl întrebasem prima dată cînd ne-am văzut și începe a povesti de la „un cap”. A început afacerea pe care o are acum tocmai după ce a ieșit din pușcărie, cînd își jurase că avea să facă numai să nu ajungă în pușcărie. Singurul lui prieten, Vali, l-a sfătuit la „liberare” să înceapă să facă trafic cu țigări pentru că e o „afacere” mai sigură: „polițaii îți mai dau cîte-o amendă, da’ nu mai stai la răcoare”.

Ridică degetul pînă la nivelul buzelor și mă privește cu ochii larg deschiși, apoi îmi descrie nervos „programul” lui: „stau de dimineața de la cinci pînă pe la șase-șapte seara în fiecare zi”. Primii și ultimii clienți îi sînt navetiștii. Dimineața cînd pleacă la muncă iau cîte un pachet să aibă peste zi, iar seara, ceva pentru acasă. Doar pe ei îi invită și la o cafea sau o bere pînă le pleacă trenul, „dacă sînt de treabă”. Cel mai bine, însă, lui Vasile îi merge duminica și vinerea, cînd pleacă și cînd vin studenții: „atunci este vadul cel mai bun și dacă vrei să faci bani stai”, trage din nou din țigară și ochii îi strălucesc și mai tare cînd vorbește despre sume bani. În fiecare zi vinde cîte 30-40 cartușe, iar cînd îi merge bine ajunge și la 50.

L-a luat cu el și pe Vali, care i-a ajuns acum aosciat. „El e colegul meu care îmi e prieten-prieten. Cît era frig stăteam cu rîndul afară. Eu stăteam mai mult că mie îmi place frigul, am lucrat mult în frig. Cît eu eram afară el stătea în crîșmă la căldură, iar cînd mie mi se făcea prea frig schimbam, intram eu și ieșea el la treabă”, își freacă mîinile de parcă i-ar fi frig. Îmi repetă într-una că numai în el are încredere. Îl el și în familiile lor.

Tocmai de asta își ține marfa depozitată la soacra lui Vali, în beci. „În caz că se face vreo percheziție ceva să nu găsească nimic la noi”, spune el. Îmi arată cum țigările sînt împachetate în carton, apoi învelite în două straturi de rafie, ferite de umezeală.

Nu doar soacra îi este „părtașă”. „Ții un pachet sau două la tine, restul le ții la rude. Eu, de exemplu, le țin la soție acasă, la mă-sa. Eu vînd într-un loc și nevasta stă la cîțiva kilometri. Cînd rămîn fără țigări dau un telefon și ea vine. E atentă și îmi dă pe sub mînă”, și mă ridică în picioare, să-mi explice mai bine cum îi dă soția lui țigările pe ascuns. Are împreună cu ea doi copii: unul de șase și unul de patru ani. Îmi spune că ei încă nu înțeleg ce face el zi de zi, dar uneori „cel mic mai strigă prin casă prostii despre țigări, dar îi dau una la fund și tace”. „Cel mare vrea și el să meargă cu mine. Cînd plec, strigă: «Tata, merg și eu, merg și eu! Mă iei la țigări?»”, se uită în jos apoi la mine și îmi zice încet și rar fără să clipească: „peste ani și ani se va ocupa și ei cu asta. Se cîștigă bine”.

Corupția plătește blatul

De Poliție i-a fost frică doar la început. Acum, însă, pentru el oamenii legii se împart în trei categorii: polițiști, vameși și „cîini”. „Ne înțelegem cu ei, că dacă te pui rău cu ăștia nu faci treabă bună. Eu cunosc, doar eu, vreo 70-80 de băiețași care colaborează cu garda, că nu ai cum altfel. Îți spun eu că Poliția este foarte coruptă în ziua de azi”, și își mai aprinde o țigară cu bricheta lui murdară. N-ar vrea să vorbească despre asta cu mine. N-are încredere și mă roagă răstit „să nu cumva să se afle că am vorbit și să nu cumva să apară în ziar numele meu!”. Se liniștește și continuă mîndru. Îmi spune că are relații la toate cele șase secții din Iași. „Dacă este vreun prost care vine și mă duce la secție acolo am oamenii mei care spun «Măi, lăsați-l că ăsta dă randament!»”. Clipește des, se bîlbie uneori și se uită în jos. „Adică… Dacă eu știu că unu’ face nasoale, eu îl prăduiesc. Îl dau în gît cum s-ar zice. Și așa dai randament. Dacă nu dai randament și nu faci prădăciuni îți iau țigările, mai sînt și care sar la bătaie și așa mai departe”.

De asta intră în vorbă cu toți hoții de buzunare, tîlharii, traficanții de droguri sau spărgătorii. Și-i face prieteni și apoi îi „toarnă” la Poliție. Iar atunci cînd nu are ce cazuri să ofere, stă cu inima strînsă și se așteaptă la orice. „Mai sînt prostalani dintr-ăștia care vin cu cîte-o cameră foto furată, cu un telefon, cu o cameră video și se laudă la mine si încearcă să o vîndă, cu droguri si așa mai departe. Eu îi dau în gît. Dau un telefon și băieții vin și sar pe ei”, și după ce îmi mărturisește toate dedesubturile afacerii trage din țigară de parcă ar fi ultima și ridică privirea spre mine. „Eu am făcut prădăciuni cu tîlhării, cu trafic de droguri, cu furturi sau cu spargeri”. Astfel teancul de dosare de la secția de poliție se înalță, iar „țigările se vînd ca pîinea caldă”, îmi zice omul din fața mea care nu se mai oprește din fumat.

Probleme la vamă

Dintre toți, numai pe cei de la Poliția vamală din Iași nu-i poate mitui. De asta merge pînă la Galați de fiecare dată cînd rămîne fără țigări. Se așază mai bine în scaun, își întinde picioarele pe sub masă și îmi spune cum se face traficul la graniță: doar prin trei puncte de trecere. Vicșani (Suceava), Nădlac (Arad) și Giurgiulești (Galați). Dacă polițiștii ieșeni sînt rezolvați cu „prăduiala”, vameșii sînt „blătuiți”. „Eu cumpăr țigările de la niște moldoveni, «racheți» se cheamă ei. Deci, eu cînd termin țigările le dau un telefon și ne întîlnim la Galați. Și noi de la ei de acolo luăm țigări, cîte o mie, cîte două, cîte trei mii, cîte ne trebuie… Ei trec granița pur si simplu. Dau «blaturi» la moldoveni, iar noi dăm «blaturi» aici. Sînt două bariere, una aici, la noi, iar una acolo, la ei. Ei trebuie să treacă granița cum reușesc ei, cu combințiile lor, iar noi rezolvăm aici cu ale noastre. Sînt două treceri. Noi dăm 500-600 de euro oamenilor noștri la un «blat», iar ei dau ceva mai puțin, ei dau în lei. Vin cu un maxi-taxi cu care vin călători. Bagă țigările în bagaje și prin mașina. Intră bine, mult de tot într-un maxi-taxi. Înăuntru sunt numai «racheti», toti «călătorii» sunt «racheti». Pun totul in genți mari de rafie. Dacă umplu un maxi de ăla plătesc 800-1000 de euro, dar iși scot banii. Trecerea se poate face si cu cel mai prost, dar si cu cel mai mare. Noi dăm vamesilor ca să fie treaba sigură. Îi poți cumpăra pe toți. Depinde de tine, cel mare ia mulți bani, cel mic ia mai puțini. Trebuie sa știi cum să vorbești și cu cine. Trebuie să îi cunoști pe toți. Eu rezolv cu aștia mici, e mai ieftin și e la fel de sigur”, își aduce brațele groase la piept le încrucișează și apoi îmi spune încet că este și „un șantajist”.

Șantajează vameși. „Noi avem programul lor. Știm fiecare cînd e de servici și fiecare ce și cum poate rezolva. Pe ei îi avem tot timpul la mînă. De ce? Pentru că i-am «blătuit» de fiecare dată cînd am trecut granița cu țigări”. Îmi mai spune că cei de la frontieră nu au voie nici să se uite în pachetele lor pentru că valoarea lor ar scădea. „Păi de banii ăia să se și uite în ele? Păi noi le mai vindem?”, și devine iritat la gîndul că grănicerii ar putea fi atît de impertinenți. „Prin ei putem sa trecem ce vrem noi peste graniță. În afară de arme si droguri. De fapt, poți și de-astea, dar e prea riscant. Ei pot sa ne lase să trecem cu de-astea, să ne ia banii și apoi să fim pîrîți pe traseu, ca dacă ne prind alții, ei să se scoată. Ei spun că nu au primit bani și noi ne ducem la fund. Știu eu cazuri. Te costă mult dacă vrei să treci cu ceva. Dai și mii de euro și treci cu orice”. Dar îmi spune repede că el n-a încercat niciodată așa ceva.

Viciul te îmbogățește

„Uite, saptămîna asta am luat 4800 de bucăți. Astea ne țin maxim două săptămîni. E mult dacă ne țin două săptămîni. Profitul meu e de 3 – 2,9 lei pe pachet. Se cîștigă bine”, și își aprinde ultima țigară din pachet. Îl mototolește și îmi spune că totul se rezumă la bani. Vameșii pot fi cumpărați, pe soție o împacă cu bani, iar copii sînt cuminți atît timp cît nu vorbesc despre afacerile lui. E mîndru că a devenit „un mare afacerist” după ce a ieșit din pușcărie. Îmi spune că acum cîștigă bine, vreo 70-80 de milioane pe lună. „Dar îi bag în poker, la aparatele electronice. Îmi place. Mă mai cert cu nevastă-mea, dar dacă îi duc bani acasă nu-mi mai zice nimic”.

Victor ILIE