Afișul făcător de minuni

Pe străduțele din Tomești gă­sești doar pisici vagaboande care te ur­mă­resc pe după blocuri, curioase să vadă dacă n-ai ceva de mîncare. În rest, oamenii îî vezi mai degrabă în spatele perdelelor din case, ori pe vreunul din multiplele șantiere de construcții. La etajul trei al unui bloc stau la uscat patru echipamente de fotbal colorate în galben și verde des­chis. La un alt balcon două ini­mio­a­re Magghi își țin de urît, încă aștep­tînd să fie descoperite.

Odată ce mă apropii de sufletul co­munei, dar și pe lîn­gă magazi­ne­le cu de toate îmi a­duc aminte că sîntem în plină campa­nie electorală. Iar după cum arată sce­na, în To­mești pare că candidează doar PSD-ul. Cu excepția cîtorva bu­ticuri, opt din ze­ce prăvălii au lipi­te țanțos pe ferestre cîte două-trei pos­tere ale partidului roșu, al că­rui candidat în­cep să nu mi-l mai pot scoa­te din cap – Ștefan Timofte. Fri­­ze­­ria, farmacia veterinară, bru­tă­ri­a, birtul de unde întoarce autobuzul 29, pa­tiseria și măcelăria, toate se de­clară de par­tea PSD-ului. Doar pu­­ține dintre lo­calurile din To­mești au lipite afișe și cu alți candidați. U­nul dintre acestea este pescăria, ca­re e singurul loc un­de găsesc pos­tere doar cu Cris­ti­an Mihail Rus de la PMP. Încerc să intru să văd dacă acesta din urmă și propietarul se cunosc, însă e în­chis.

În centrul, chiar vizavi de bise­ri­ca catolică lumea a început să zum­zăie și să izgonească ploile din zi­le­le trecute. Bătrînii țin calificări pentru campionatul de table, babele șu­șotesc despre doctorița „aia nouă”, iar tinerii se salută în grabă. Ni­mă­nui nu pare să-i pese de alegeri, în­trucît deși sînt înconjurați cu forța de cei „aproape de oameni”, lo­cu­i­torii își văd de ale lor, sătui parcă de politică.

Cum nu există un cămin cultu­ral, mă opresc la un bar și mă așez lîn­gă un grup de bărbați. Însă și a­ici, aceeași poveste. Spiritul gu­ver­nă­rii se manifestă doar atunci cînd se aduce în discuție cine trebuie să cum­pere pîine diseară. De cealaltă parte a localului, un tată se așază cu fiul său la o masă de la care se mu­tă după două minute. „Sol­dă­țăl treși încoași la umbrî”. Dar soldatul dă ferm din cap că nu și mănîncă liniștit dintr-o înghețată.

Deodată, la mine la masă se a­șa­ză Viorel care locuiește puțin mai departe. Acesta își dă jos de pe u­meri rucsacul de vreo 40 de kilograme, iar cu ochii cufundați în niș­­te ochelari groși recunoaște că este artist plastic. A pictat atîtea biserici în țară cît și peste hotare, încît poți să distingi unele culori de pe un­ghi­ile sale.

La un moment dat, ni se a­lă­tu­ră și Mihai, un mîndru funcționar la Sa­lubris, care înainte de asta a lu­crat și ca chestor la Tehnoton, unde a­vea în subordine 400 de oameni. A­cum are în subordine doar ca­mi­o­nul de gunoi cu care trece zilnic prin Copou și le zîmbește politicos oa­me­nilor de la casele cărora golește pu­belele. „Eu am știut întotdeauna cum să mă port. Atunci cînd ești a­mabil, ai întotdeauna de cîștigat” îmi spune acesta în timp ce privirea o­chi­lor de-un albastru cristalin se fu­rișează la un televizor unde se tran­smite în direct un meci cu Poli Iași; „dom’le, bun tare portarul ăsta al nostru”.

„Eu am știut întotdeauna cum să mă port. Atunci cînd ești a­mabil, ai întotdeauna de cîștigat” îmi spune acesta în timp ce privirea o­chi­lor de-un albastru cristalin se fu­rișează la un televizor unde se tran­smite în direct un meci cu Poli Iași; „dom’le, bun tare portarul ăsta al nostru”.

Totuși, nea’ Mihai are un re­gret ce cu greu și-l reține să nu-și răs­toar­ne păhărelul de vin de pe masă. Ca o amenințare pentru mine parcă, îmi explică că ambii săi fii lucrează la negru. Pe cînd el (reamintindu-mi de mai multe ori), are 27 de ani pe cartea de muncă. Bărbatul își iubește fii, însă ar vrea să-i facă să realizeze importanța unei pensii.

Ca să ridic moralul cu un su­biect mai „fericit”, îi întreb pe cei doi des­pre campania electorală și de ce sînt atît de multe afișe cu PSD față de res­tul. Aceștia ezită să-mi răs­pun­dă, ca și cum n-ar fi nimic neobișnuit. Apoi, nea’ Mihai stă puțin și se gîn­dește și recunoaște că „în timpul primului mandat, Timofte a făcut trea­bă. Dar în al doilea n-a mai fă­cut nimic”.

Oricum ar sta lucrurile, în To­mești oamenilor nu prea le pasă de campanie. Ori pentru că știu deja dez­nodămîntul, ori că și-au pierdut încrederea în conducere, aici politica se discută doar în bucătărie. n