Atelierul de sub bolta pictată cu sfinți

În jurul celor care pictează s-a născut o legendă încă de pe vremea primilor iconari. Se spune că pînă zugrăveșt chipul blînd al sfinților, rugăciunea, răbdarea și atenția lucrează împreună, numai dacă esti curat înaintea lui Dumnezeu. De nouă ani, în atelierul Iuliei din Veneția, sute de tablouri sfinte sînt ofranda care arată respectul pentru cele de sus, prin smerenia și dragostea cu care îi învață pe ceilalți să mînuiască pensonul. Pictorița din Bîrlad crede că numai într-o regiune cu o bogată cultură bizantină, cum este cea venețiană, i-ar putea fi înțelese și admirate lucrările. Astfel, celor care stau la coadă la intrarea în Biserica San Marco, realizată trei sferturi conform tiparelor bizantine și un sfert din mozaic, stilul icoanelor Iuliei nu le este străin.

După ce treci prin spectacolul ofe­­rit de culorile de pe frescile Bi­se­ri­cii San Marco, din Veneția, urci iar pe Canal Grande cu „vaporetto” două stații, iar la capătul lor, peste un pod, în apartamentul Iuliei Tarciniu, sfin­ții coboară de pe pereți cu cetele, în­con­jurați de lumini strălucitoare. În „botegga bizantina”, atelierul fostei învățătoare din Bîrlad, care a re­nun­țat la a mai fi dascăl după ce, în­tr-o vară, în iunie, a ajuns la mă­nă­s­ti­rile din Bucovina, zilnic noi icoa­ne sînt agățate pe șirag, alături de altele ca­re au aproape zece ani.

Acel verde crud de la Sucevița i-a plăcut atît de mult, încît, peste trei luni, în septembrie, dădea examen pentru admiterea la secția „Tehnică Antică de Artă Bizantină” de la Fa­cul­tatea de Teologie Ortodoxă, de la Universitatea din București. „De la mănăstiri m-am dus direct la Bu­cu­rești, m-am uitat pe revista Fo­rum, de admitere la facultate, și am văzut că au secție de pictură bisericească. Imediat m-am dus la bibliotecă, mi-am luat o carte de dogmatică și într-o lună am dat examenul și am intrat”, spune încîntată pictorița. Iar acum, în borcănelele din atelier, ține cu drag verde dintr-acela pentru care a făcut schimb de meserie. Îl folosește îm­pre­ună cu apă și albuș de ou, sau cu zeamă de usturoi, să se lipească cît mai bine de lemn.

În cămăruța ce dă în salonul apar­tamentului, Iulia supraveghea­ză lu­cră­rile celor trei studente care fac pen­tru a două oară stagiul de practică cu pensulele româncei. Vin de dimineață și cîte trei-patru ore desenează, șlefuiesc sau pictează pe bu­ca­ta de lemn pe care au lucrat și în ajun. Profesoara le așază pe mese toate materialele necesare. Marizzei îi aduce puțin ocru pentru sublini­e­rea detaliilor, o bucată de glaspapir pentru netezirea icoanelor și un com­pas cu care hașurează suprafața au­re­olei. Arhanghelul la care lucrează trebuie să fie cel mai frumos cadou pentru viitorul ei soț. „Maestra” este chemată și la masa cealaltă, unde Lo­rena aproape sfîrșește de pictat pe Măicuța Sfîntă, iar Laura pe Mîntui­torul Iisus. După ce se uită peste cele două icoane, fetele mai au de luminat, cu un galben-arămiu, chi­pu­rile blînde pe care le vor lua acasă de îndată ce le vor termina.

Calea spre mîntuire, pavată cu daruri

Cu o experiență de doar niște de­sene din copilărie și cu o dragoste de moment pentru icoane, în facultate, Iuliei i-a fost ușor. Mai ales pentru că „am luat-o de la zero fiindcă nu au toți pregătire artistică și depindea de cît vrea fiecare să lucreze. În laboratoare se face pregătirea de bază, iar celor care le plăcea, se opreau acolo și lucrau zi și noapte ca să progreseze. Dar erau și studenți care ve­­niseră și nu le plăceau ce era acolo și lucrau cît să treacă anul. Eu m-am dedicat numai pentru asta.”

Prima icoană pe care a realizat-o în timpul facultații a fost Sfîntul A­pos­tol Luca, primul iconar, cel care a zugrăvit-o pentru întîia oară pe Maica Domului. Acum, sfîntul de­se­nat atunci anină pe peretele unei mătușe de a Iuliei, căreia i-a dăruit icoana. De fapt „din sute de icoane cîte am făcut, cred că jumătate le-am dăruit în familie, prietenilor și la bise­rici. Cine nu știe să dăruiască și prac­tică meseria asta numai pe bani, nu îi ajută Dumnezeu. E important să știi să dăruiești din munca ta. Și dacă trăiești în Italia e aceeași treabă”, spune Iulia, în timp ce îi arată Ma­ri­zzei alte cîteva porțiuni care dacă nu vor fi bine șlefuite, vor duce la dis­trugerea icoanei. Pînă să fie aplicat aurul, lemnul trebuie să fie finisat pes­te tot, cu răbdare, pînă rămîne neted. De altfel, o nervură cît de subțire poa­te să ducă la pierderea lucrării, iar în timp, icoana să se crape.

Sfinții de pe pereții atelierului sînt modele pentru italienii care vin să urmeze cele trei cursuri pe care ro­mânca le organizează an de an în casa ei. Sînt tablouri religioase de di­ferite mărimi, realizate după mai multe tipare, care stau înclinate în fața lui Dumnezeu și la care picto­ri­ța a lucrat cu atenție săptămîni, zi de zi, cu rugăciunea minții în gînd. Încă nu au fost duse în biserici spre bi­ne­cu­vîntare, precum cele din restul ca­sei, pentru că, „de un tablou făcut de mine mă detașez mai ușor și îl pot vinde. Nu aș putea să o dau dacă ar fi sfințită. Devine a ta cînd o sfin­țești, e personală”, îmi spune Iulia, arătîndu-mi celelalte icoane din res­tul casei pe care le-a primit și pe care le-a sfințit, să fie folositoare familiei.

Cu ajutorul fiecărui modul pe care îl parcurg străinii învățați de ea, „maestra” urmărește înainte de toate formarea teologică a viitorilor pictori, pentru că în realizarea icoa­ne­lor se respectă un anumit tipic, pe care trebuie să îl cunoști, la fel cum toate evenimentele din Biblie trebuie în­fă­țișate „fără să le faci după capul tău, să pui cine știe ce culori sau gesturi”. Și, după cum spune și Iulia, „pre­gă­ti­rea lor trebuie să fie artistică dar nu atît cît teologică. Din moment ce nu ești convins că prin tine este cu­vîn­tul lui Dumnezeu și tot ce e scris în Evanghelii, dacă vrei să lansezi doar un mesaj artistic, nu iți iese, pentru că el este egoist, ca și cum vrei să a­ră­ți că știi. Icoana e un gest de sme­re­nie. Prin faptul că tu nu o semnezi, nu îți aparține, o dedici lui Dum­ne­zeu.”

Rugăciunea timpului

Pentru că expozițiile personale de la Institul Cultural Român din Veneția i-au fost apreciate mai mult decît în alte părți, Iulia pictează în atelierul de aici de nouă ani. Se bucură zilnic de plăcerea de a putea face icoane și de a le oferi celor din jur fără să dea multă importanță bani­lor pe care îi cîștigă din vînzarea lor. „Eu nu pictez numai pentru foamea asta de bani, deoarece cea mai mare realizare a unui iconograf este ca icoa­na să ajungă într-un loc unde lumea să se roage la ea. Asta e cel mai im­por­tant, nu ca tabloul să ajungă într-un loc pe unde trece lumea și o ad­mi­ră de frumusețe”, continuă Iulia, adă­u­gînd că și în Veneția și în țară cre­dincioșii se închină la multe icoa­ne, care au fost făcute în cămăruța as­ta, unde zilnic cîte un rînd de cu­loa­re caldă îmbracă o altă scîndură de tei.

La început, bucata de lemn se în­ve­leș­te cu o pînză lipită cu clei de oase, cald. A doua zi se a­plică pri­mul strat de ghips, apoi se la­să peste noapte și în fiecare zi se adaugă cîte un alt strat pînă se adună șapte sau opt rînduri subțiri. „Pentru că altfel, dacă îi grăbești tratamentul îți apar crăpături. De aia și în trecut se spu­nea că se face totul cu ru­gă­ciune, ca tu să respecți timpii. Au și o logică științifică toate rugile astea de pe o zi pe alta. Rugăciunea practic nu e că te pui acolo te așezi și spui: în numele Tatălui al Fiului și al Sfîntului Duh, rugăciunea se află în tine și în momentul în care zu­gră­vești un sfînt nu ai cum să nu me­di­tezi la dînsul”, spune Iulia, dîndu-mi spre exemplu pe Sfînta Muceniță Iulia, pe care nu o poți desena ferici­tă, știind mai ales prin ce chinuri mar­tirice a sfîrșit.

Cu gîndul la cer

Din penson, Maica Domnului iese tristă. Nu pentru că Iulia trece pes­te vreo etapă importantă din în­tre­gul proces de realizare al icoanei, ci pentru că atunci cînd începe să o de­se­neze și să zgîrîie toate liniile care o construiesc, se gîndește la viața pe care Fecioara Maria a dus-o pe pă­mînt. „Și mă gîndesc la ea, că era o fe­tișoară trăită într-un evreism or­to­dox, foarte strict, crescută la mă­năs­tire de la vîrsta de trei ani, care la 14 ani a rămas gravidă de la Sfîntul Duh și care mai și știa ce se va întîmpla cu copilul ei. Și atunci, chiar dacă multă lume îmi zice, «ce triste sînt maicile astea, ce nu le faci și tu mai zîmbărețe?», eu le răspund «Dar ce avea atîta de zîmbit, săraca?»”.

Altădată, profesoara restaurează icoanele clienților, îndrumîndu-i să nu schimbe elemente din com­po­zi­ția inițială, „și în loc să pun aur să fac un hașur” care să fie dovadă de res­pect pentru cel care a avut răbdare să le picteze înaintea ei. „Trebuie să-ți fie reperabilă intervenția de către spe­cialiști. Tu în momentul în care schimbi ceva poți fi acuzat de fals, dacă nu se cunosc semnele”, continuă Iulia să-mi povestească, ară­tîn­du-mi punga de deasupra dulapului, în care are o icoană pe care o ține la tratament. De fapt, termenul de restaurare nu mai numește ca înain­te consolidarea a ceea ce a mai ră­mas din monument, ci presupune intervenția directă asupra acestuia cu sco­pul de a-l face nou, motiv pentru ca­re, „noi, românii am pierdut Mă­năs­ti­rea Curtea de Argeș pentru că a venit un așa numit specialist din Fran­ța, care credea el că revoluționează me­to­dele restaurării dărîmînd tot și cons­truind totul de la început pe proiectul inițial. Practic, Curtea de Argeș actuală nu este originală”, spune mîhnită Iulia, pentru că, dintr-o gre­șeală, s-a pierdut un monument brîn­covenesc.

***

La Bîrlad, Iulia merge cu fa­mi­lia în fiecare vară. Vacanța este cel mai așteptat moment din timpul anului pentru cele două fetițe ale pictoriței, care au aranjate prin apartament de­se­ne făcute acasă împreună cu ma­ma. Alături de ea, fetele ascultă seară de seară povești în limba română, cum s-au obișnuit de cînd erau mici. Cînd se adună la joacă afară, în fața curții bunicilor, „o grămadă de copii, ca la noi, pentru ele este cea mai mare ve­se­lie. Iar noi ne bucurăm cînd ve­dem că fetele noastre știu să vorbească foar­te bine limba noastră, preferă să o vorbească, iar cînd vine cineva la noi în vizită, ele întreabă «cine so­seș­te?», «Cutare», «Aaa, ăsta nu vorbește românește!»”.

Iulia CIUHU