Bătrîna curtezană și cei zece oameni ai ei

Roțile valizei sale roșii scîrțîie prin bălțile de lîngă teatrul Sibiului. Un mîner arcuit de umbrelă i se agață mereu de geaca de piele lălîie. Îți sare în ochi și pentru geanta de voiaj care-i ține loc de poșetă, și pentru rujul ei roz sidefat care-i aruncă vîrsta la iveală fără nici o rușine. Are de-acum 55 de ani. Un cîine sare de după banca pe care s-a așezat, făcînd-o să tresară. Scoate o bară de metal de lîngă umbrelă. „Asta e bună și pentru cîini, și pentru băr­bați”, îmi spune. A învățat de aproape 40 de ani să-și vîndă iubirea mereu acelorași zece bărbați, iar pe restul nu se sfiește să-i cotonogească.

„Cei tineri sînt cei mai răi. Eu am avut un soț prea potent pentru mine și nu-mi mai trebuie. Mai am un singur tinerel, de 40 de ani, pe care-l las să mă vadă” și Aurelia se uită la ceas să vadă dacă n-a întîrziat să plătească factura la telefon. Janoș era fermecător în tinerețe, „că de asta l-am luat de bărbat. Semăna cu Charles Azna­vo­ur”. Un bărbat care scotea flăcări din ochi de cîte ori o simțea prin preajmă. „La toate se pricepea. Și n-avea nici o școa­lă, ca mine. Acum a ajuns o epa­vă. Mă pricep la bărbați de nu am trea­bă. Zece am avut și cu ăia am rămas și-a­cum”. Mă uit lung la femeia cochetă de lîngă mine, cu părul grizonat prins într-un coc franțuzesc. O broșă dantelată în filigran îi prinde eșarfa roz în jurul gîtului subțire. Încă nu o ascult. Îi fixez doar valiza.

Mama ei venise din Chișinău și nimerise-n Sibiu să-și facă un rost. „Ea, învățătoare, tata, con­tabil. Tare mult m-a iubit tatăl meu. Exagerat. A vrut să fac școală. N-am mai făcut-o. Și un om de-al meu, polițist crimina­list, tare mult m-a certat că n-am dat la liceu. Eu am plecat în stațiune cînd a fost admiterea”. „Oamenii ei” sînt cei zece iubiți care-au împărțit-o toată via­ța și au grijă de ea și acum. Unii o cunosc de aproape 40 de ani, alții, de peste 20 și fiecare i s-a întors în brațe, să primească de la ea pofta de viață. „Așa le-a plăcut lor, să-mi dea ce-mi trebuie și eu să-i înveselesc.”

Aurelia a ajuns să-i vadă însurați. Cunoaște și pe două dintre soții „care nu prea mă înghit. Dar n-au de ce să fie geloase. Îi trezesc la viață, că s-au fă­cut toți niște momîi, niște mortă­ciuni. Niciodată nu-i chem eu.”

Iubire cu forța și nuntă de bunăvoie

Își scoate din geamantan un corn cu ciocolată și-mi vorbește despre cît de bine e de femeile înșelate. „Cît m-a mai înșelat soțul meu. Doamne, Doam­ne! Eu îl lăsam. Că dacă eu nu puteam să-i dau cît avea nevoie, decît să mă epuizeze pe mine, era drept să plece! Că dacă m-așezam pe pat, că eram obosită, el credea că-s pentru el”. Vo­cea îi sună blînd și atît de natural, încît îți vine să roșești. „Uite-așa îmi făcea. Dacă mă aplecam, numai se uita o dată la mine și mă ducea în ultima came­ră…”. Brusc mi-e rușine că în loc s-o privesc, mă uit mai mult la pensionarii de-alături, care la început vorbeau des­pre facturi, apoi despre asociație, iar acum repetă pe înfundate „ce rușine!”.

Ea îmi spune că nu l-a înșelat pe Janoș „aproape niciodată. Numai pe poet îl lăsam să-mi scrie scrisori, că-mi plăceau. Eu nu le am cu vorbele. Spun direct și nu mă prostesc în stiluri”. Părul ei grizonat n-o împiedică să pronunțe clar „treci la aparat” sau „eram șpa­gată”. Doar că vorbește atît de moa­le, de parcă s-ar închina într-o biserică goală. Pe Janoș l-a cunoscut cînd se afla în Ungaria, într-o vacanță. Ea voia să facă bișniță „în timpul liber” cu haine și mărunțișuri. A stat în casa omului „și m-a violat. Așa ne-am cu­noscut. Tare deosebit era omul ăsta. N-a mers că prea îmi cerea socoteală. El mă înșela și tot el era gelos.” Din Ungaria s-au întors amîndoi. La 20 de ani s-a măritat iar acum, cei doi copii ai lor sînt în Germania. „Băieții mei spun că mama nu-i întreagă la minte. «Sonată», așa îmi zic” și rîde din toată inima.

Portret cu sticle de vin

„Pictorul a fost primul. El și cu po­lițistul. Apoi a venit poetul. El e pro­fesor de română în Cluj. Tot atunci au fost și nemții.” Își înfundă iarăși mîinile într-un buzunar din geamantan și scoate un aparat de fotografiat mi­cuț și roșu. Îmi arată fotografii cu ta­blouri. Sînt multe flori și niște peisaje întunecate. „Acum spune care-s ale lui și care-s ale mele. Poți?”

Pictorul stătea în chirie în casa pă­rinților ei. A rugat-o să-i pozeze, iar ea a știut să stea nemișcată pe un pat pe care el aruncase pahare și sticle de vin. În schimb, i-a promis s-o învețe să pic­teze. „Prima dată mi-am făcut chiar portretul meu. Mi-a lasat toate vop­selurile lui cînd a plecat în Timi­șoa­ra”. Se mai vede cu el numai o dată la cîteva luni, cînd el se întoarce-n Sibiu „și rîdem împreună de ne ținem cu mîinile de burtă. El îmi spune că-s frumoasă și-ar vrea să facem sex. Dar nu-l mai las. În ultimele cinci luni nu l-am lăsat niciodată”. Ar vrea să pară tru­fașă. Îmi spune că nici banii nu i-a mai primit de la el. „Fiindcă în ulti­mul timp, n-a mai pictat nimic. Spune că-i ramolit. Eu îi zic: pictează-mă, dacă zici că-s frumoasă, dar nu vrea. Așa că nici eu nu-l las să pună mîna pe mine pînă nu văd un tablou”.

Dimineață s-a trezit cu picioarele înțepenite. Își ridică fusta și-mi arată cum pulpele i s-au umflat și varicele i se încolăcesc ca iedera. „Știi ce-am făcut? M-am tîrît pînă la chiuvetă și apoi m-am cățărat pînă la dulăpiorul cu medicamente. Nu mi-e frică niciodată”. Nu împlinise 18 ani cînd a în­vățat cum să se bucure de viață. O în­treb prostește unde a lucrat în tinerețe și-mi spune că știe să facă orice. Dar de făcut, n-a făcut nimic. A fost într-o fabrică de confecții „dar eu știu de toa­te acum fiindcă am învățat tot de la ei.” Se apleacă și începe să scormo­neas­că în valiză. Mă bucur că nu gă­sește ce caută, fiindcă scoate pe bancă tot ce-i acoperă drumul mîinilor spre cartea pe care o scoate în cele din urmă.

E despre reîncarnare. O are „de la unul dintre cei trei nemți ai mei”. Pe ei i-a cunoscut în vara în care, în loc să dea la liceu, a plecat în stațiune la sa­lină, cu studentul care avea să devină „Poetul”. „Atunci, în anul acela, i-am cunoscut aproape pe toți. Acum rîd și le spun că o să le fac o înmormîntare frumoasă.” Se oprește din vorbă, își sterge ochelarii și se întunecă la față. „Numai cu doctorul meu nu glumesc așa. E posomorît. I-am spus ieri «să iradiezi», în loc de «să radiezi». Atunci a rîs”.

Pe bancă stau acum aruncate mici pachete de hîrtii legate cu pamblici, împreună cu un șervețel parfumat și sfredelit cu un pix care s-a împiedicat în moliciunea lui. „Nu-i amestec ni­ciodată”, îmi spune. Apoi vede că nu pricep, așa că îmi explică dintr-o suf­lare: „adică nu se cunosc între ei. Nici n-au cum. Înafară de doctorul meu și de tinerel, ceilalți nici nu mai sînt prin Sibiu. Eu le povestesc ce mai face cîte unul și-l dau de exemplu, să învețe unii de la alții cum să se poarte” și fe­meia rîde ghiduș.

Un om de la ora opt, la șase

Se aude o urmă de jazz din geamantan și Aurelia scotocește iarăși prin­tre hîrtii. „E doctorul”, îmi spune, „vrei să-l vezi? Uite-l!” și-mi arată o fotografie pe telefon cu un om înalt și uscat, cu părul complet alb și o lavalieră vișinie, pe sub un sacou ocru. Pe el l-a cunoscut, de fapt, ultimul. El și „tinerelul” i-au sărit în cale abia după ce a divorțat. Împlinise 34 de ani. În portofel păstrează și-o fotografie cu ea, de cînd purta părul lung, strîns într-o coadă, în vîrful capului.

E de atunci cînd era cît pe ce să se mărite cu „polițistul meu. El ieșea atunci din Academie. Mă medita la is­torie și la geografie.” El a fost singurul bărbat care nu i-a vorbit fiindcă nu a dat la liceu. S-a înscris, în schimb, la o școală profesională, în Brașov, pe ca­re a continuat-o iar în Sibiu. A învățat să coasă. „El s-a rugat înainte de mine să fim împreună, dar eu știam că un polițist nu-i lucru bun pentru-o soție. Voiam un om care să plece dimineața la opt și să se întoarcă la șase. Și-așa de bine am ales, de nu am treabă! Nu vo­iam unul care-i sunat în miez de noap­te și de care să nu știu dacă n-o fi bătut pe undeva”.

L-a reîntîlnit întîmplător, abia du­pă doi ani, la Mamaia, unde era cu „nemții ei”. De atunci, avem o glumă, că el vine să mă mediteze și mă pre­gătește pentru liceu, pînă cînd o să in­tru”. Se vede rar cu el. Altfel n-ar mai avea timp să citească. „Eu stau numai pe jumătate de pat, că-n rest, e plin de cărți. Acum m-am apucat să studiez medicina, ca să-i dau peste nas docto­rului meu” și iarăși rîde mulțumită de timpul și vîrsta sa.

Tinerețea scrisă cu riduri

Pe doctor l-a cunoscut odată cu „Pa­tronul”. „A venit o prietenă la mi­ne. Ea era cu medicul. Mi-a adus în casă un puștan. Tocmai divorțasem de bărbatul meu. Mi-a spus că-i prima oară pentru băiat. De-aia s-a atașat de mine. Are o prietenă tînără, da’ cică mă vrea și pe mine”.

Mormăie fericită că „mă vrea de 20 de ani!” dar cuvintele i se fac pie­troa­se. „Eu nu știu să gătesc. Soțul meu și ceilalți m-au iubit, așa că nu m-au pus să fac niciodată nimic. Aștia tineri, cînd vor pe una ca mine, e fiindcă au nevoie să le sufle cineva sub coadă. Eu vreau să fiu eu răsfățată, nu invers” și apasă pe „eu” pentru prima dată, dur și aspru. Pe el îl lasă s-o mai vadă nu­mai fiindcă „ceilalți parcă au prins ră­dăcini. Mie îmi place să mă plimb, să umblu prin țară. Și n-am cu cine. Cu el mai merg la munte sau pe unde-l con­ving să se ducă. ”

Tresare deodată și se uită la ceas. Apoi se liniștește. A trecut demult ora la care ar mai fi putut plăti telefonul. Își deschide iar geamantanul, să scotocească după o batistă. Scoate din nou pe bancă pachetele de hîrtii, împreună cu șervețelul scris cu un pix prea sub­țire. Mă lasă să îl citesc. E scurt, iar ei i se pare „sexy”. Poetul ei a vizitat-o în săptămîna aceea. A plecat înainte să se trezească ea și i-a lăsat pe masă vi­sul în care apărea ea.

„Pe el l-am cunoscut odată cu nem­ții, în vara aia, în stațiune, cînd n-am fost la admitere. Era student la Litere. Acum, în vacanțe, vine și stă la mi­ne.”, îmi spune în timp ce caută în con­tinuare batista. N-o găsește dar îi cade dintr-un buzunar o sticluță. „E pentru curațat pianul. Am învățat să cînt de la nemți. Erau artiști într-o or­chestră. Mama avea o pianină și eu mai trăncănesc cu ea”. Nemților, trei la număr „le-am fost ghid. M-au întîlnit la recepția hotelului unde stăteam și m-au întrebat dacă pot să merg cu ei, să traduc prin restaurante. După aceea i-am invitat în Sibiu, să le arăt orașul. Apoi în Brașov, și de atunci vin în fie­care an la mine, toți trei. Le-am spus că nu-i primesc dacă vin separat” și chicotește iarăși nevinovat și așa de fi­resc că nu te mai întrebi din ce trăiește femeia din fața ta, ci care-i sînt farmecele cu care-a legat de viața ei, atîția oameni, timp de aproape 40 de ani. „Nu-l chem pe nici unul, niciodată. Asta-i. Cînd eram mai tînără, îi mai dădeam și afară cînd veneau. Vai, dar cîte din astea nu făceam!”. În timp ce vorbește, mîngîe pachețelele de hîrtie. „astea-s cîteva scrisori de la ei. Cele care îmi plac mie mai mult. Aș vrea să scriu o carte cu viața mea, dar nu am cînd. Prefer să citesc”, îmi mai spune, întristîndu-se brusc. 

Destin pecetluit cu mentă

E întuneric și în mijlocul Sibiului încep să se perinde oameni care ochesc băncile deja ocupate ca pe vî­nat. Dar Aurelia îl pune pe fugă pe bărbatul care s-a oprit lîngă noi. Apoi se mîndrește cu bara ei de metal. Știa că n-o crezusem cînd îmi spunea că-i „bună și pentru bărbați”. Pare mai tî­nără și mai fragedă. „Nu le-am cerut eu bani. Ei mi-au dat și apoi s-au obișnuit”.

Avea 14 ani cînd unul dintre prie­tenii tatălui său i-a adus bomboane si ea i-a sărit de gît. „Atunci, tata m-a lu­at deoparte si mi-a spus să nu mai fac asta. Bărbatul venea și-mi aducea me­reu dropsuri de mentă. Cînd am îm­plinit eu 16 ani, tata l-a bătut că a in­trat cu forța în dormitorul meu. El i-a spus pictorului de mine și din vara aia s-au legat toate de atîtea zeci de ani”. N-are nici o urmă de tristețe în glas, iar „zecile de ani” par de-acum numai un calcul matematic.

Oana OLARIU