Boierul, Ceausescu si primarul, printre sacii de porumb

Unii le uitam, altii nu vrem sa mai stim de ele. Mama Anica, insa, putea lua oricind, ca dintr-un sertar, orice zi din viata ei, de cind avea 16 ani. Cu timpul si-a dat seama ca nu vrea sa-si aminteasca decit de unele. E de ajuns un nume scris pe foile vechi din ’84 ca batrina sa-ti povesteasca si cite lemne a luat in ziua aceea sa puna in soba. A inceput sa tina jurnal ca sa nu piarda rindul socotelilor, apoi al vremii, apoi al copiilor si nepotilor si sa nu uite de anii ei. Nu cei pe care i-a trait, ci pe aceia petrecuti in rugaciune. Cind a inceput sa se impiedice in “caiete” de multe ce erau le-a gavozdit in pod sa nu le mai vada.

O gasesc pe Anica pe pat, stind dreapta, fara sa zimbeasca sau sa intrebe cine sint.  “Eu le-am pitrecut pe toate. Si boier, si colectivizare, si Ceausescu si toate cite au mai fost”. Sirul celor 94 de ani pe care i-a trait pina acum nu il mai tine demult, dar Anica Haisan stie doar ca Dumnezeu o va tine in viata atit cit va vrea. El. La fel crede si tot satul Valeni, ca batrina mai are multi ani de incondeiat in “caiete”, jurnalul ei, pe care-l tine de cind “avea prea putini ani sa-si aduca aminte”.

Nu ii poti da mai mult de 80 de ani, statura ei si cele doar doua riduri care-i taie obrazul sting nu te lasa. Dar, fata ei, Olga, imi rapeste imaginea Anicai din tinerete, asa cum incepea sa se inchege. O rupe aruncind ca pe zaruri cele doua mari regrete ale batrinei: “ca nu mai poate munci la fel de mult” si ca “acum nu mai aude la fel de bine”. Daca vreau sa vorbesc cu ea trebuie sa ma aplec mult inspre urechea ei stinga. Cei care ii calca pragul ii zimbesc suflindu-si vorbele. Nu din vocea lor intelege Anica ce vint i-a adus la ea.  Prin Olga se tine batrina in rindul lumii, urmarind ritmul buzelor fiicei sale. Cuvintele rasuna mereu de doua ori, o data din virful limbii trecatorului, si-o apoi, cind prind viata si raspuns, prin glasul Olgai. Ea sta pe canapea, in spatele femeii, aratindu-i cuvintele pe care le prinde de la cel ce nu mai stie incotro sa priveasca. La ea, sau la‚ “mama Anica”.

1931, M-am maritat si am ridicat casa

Nu se apropie de mine si ma cerceteaza fara incredere, pina s-o intreb de “caiete”. Abia dupa asta imi pune linistita in brate Cazaniile din care citeste zilnic. “Am avut om bun, nu m-a batut, nu m-a suduit”, isi aduce aminte Mama de sotul ei, de pe vremea cind pe locurile Valeniului inca mai statea Boierul Stircea. Timpurile acelea nu au facut-o pe batrina sa regrete decit cele zece prajini de pamint pe care le avea. “Atit aveam si-l munceam, si munceam si la boier”. Numai ca  munca i-a fost draga tot timpul. Asta si barbatul ei au facut-o sa tina jurnalul. “Obiceiul lui tata era sa scrie tot, cred ca de acolo a apucat-o”, o intrerupe Olga,  trecindu-i cu mina prin fata ochilor, pentru a-i aduce aminte mai bine. Mama Anica insa tine minte mai degraba cum a facut impreuna cu sotul ei casa in care sta si acum. Ca ar fi luat obiceiul de la dinsul, n-ar putea spune. Cu miinile muncite, ridicate in aer, imi deseneaza insa cu precizie ograda, asa cum era ea acum 80 de ani. Cu degetul, schiteaza dintr-o miscare toata harta gospodariei de pe vremuri. “Numa’ noi doi am adus 11 carute cu lemne de la tirg. Am ridicat si un beci frumos, mare, aici in fata casei…”, dar nu termina fraza. Fata ei o aduce iar in vremurile de acum: “dar s-a oprit timpul in toate din ograda, mamaie”.

De vrei sa cauti in “caiete” vreo data de atunci, Anica iti spune incruntindu-se ca nu stie nimic de ele. Le-a pierdut. “Se strinsesera prea multe”. Dar cineva, in sat, a pastrat ca pentru sine tocmai amintirile ei, fara sa uite nimic din “Valenii vremurilor acelea”, din timpurile boierului. Preotul Ouatu iti poate spune ceea ce Mamaia a preferat sa uite. Boierii traiau pe picior mare, ca tot satul lucra la ei, ca aveau gradina cu arbori de Ginko Biloba. Pentru ea “boierul era om bun”, “mergeam la secera si munceam si ne intorceam cu cite un sac, doua de griu acasa”. Doar asta se gasea  pe miile de foi de prin pod, cum, in fiecare zi se intimplau cu incapatinare aceleasi lucruri ca in ajun. Istoria ii trecea nevazuta de linistea calda din casa. Doi saci cu cartofi, patru oua, Anica nota totul in doar citeva cuvinte: “astazi, soare si caldura, a venit Anuta la mine”. Sotul ei lucra la “omul bun”, la cazanul cu rachiu. “Era bine ca mai venea si pe acasa cu cite o canistra”, ride Olga si acum. Pe vremea in care taranii se revoltau ca nu au pamintul lor si il izgoneau pe boier din casa lui, Mama Anica era multumita ca avea ce face, ca sa-si “tina casa si gospodaria breze”. Atit de tare si-a dorit mai mult pamint, dar “boierul a plecat fara sa le dea”. Dar cele zece prajini pe care ochiul ei le masura  urmau sa devina ale tuturor.

1963, August, 27, Am mers la dezghiocat porumb

Nici o zi nu statea fara sa munceasca. Nici macar 27 august, ziua ei de nastere. “A venit colectivizarea, si era bine si atunci”, spune Mama Anica, de parca ar vrea sa nu o cred. Dar parca tot era mai usor: “La boier se muncea! Nu la colectiv!”. Anica a pastrat si atunci acelasi dorinte si multumiri ca pe vremea lui Stircea. “Sa fie porumb de dezghiocat si sufletul tinar si sanatos”. Amintiri “de la colectiv” are si Olga. “Mergeam la tata pe cimp la munca si-i duceam de mincare si-mi mai indesa cite o sticluta pe ici pe colo”. Ride mai des decit Anica si se uita la mine parca pe furis, de dupa mama ei, care oboseste sa stea dreapta si se apleaca din ce in ce mai mult pe umarul meu.

Batrina nu cearta pe nimeni. Nici macar pe cei care i-au luat pamintul. “De ce sa fie rau?! Ne-a dat bani, daca munceam. Griu, zahar, de toate erau”. Amintirile de atunci o fac sa suspine usor. Cu mina la ochi, a rusine, povesteste ca “mergeam la Roman sa dau afara cite un copil. 11 am avut, sapte au ramas cu mine, ceilalti s-au dus la Rai. Dar n-am putut sa nu fac nici unul, ca stiam ce scrie la Cartile Sfinte. Imi era frica de Dumnezeu. Ma duceam la Roman dar de fiecare data ma intorceam fara sa pot spune acasa ca l-am dat afara”. Cind Mamaia isi intrerupe povestea, Olga ma intreaba fara sa astepte raspuns “e frumoasa, nu-i asa?”. Are o frumusete aspra, pe care a mostenit-o si ea.

Iulie, 18, 1985, L-au ingropat pe baiatul lui Oprisan

Nici macar pe Ceausescu nu-l mustra. Atit timp cit era de munca si in biserica se auzea o slujba, Anica nu are de ce sa spuna ca le-a mers rau. “Ne dadea cu ratia si ne mai si lua din gospodarie, dar a fost bine si cu el. Primeam bani, zahar, griu, era de munca tot inainte”. Doar ca Olga o intrerupe de fiecare data cind spune ca i-a fost bine. Anica n-are, insa, nimic sa-i spuna, doar ca “lasa, tot asa sa ne fie si acuma”. Despre munca vorbeste mereu. Nu conta ce istorie inghiontea tara. Daca era de munca, era la fel de bine, dar de vreo schimbare in vremuri nu-si aminteste.Totusi anii ’85-’86 au fost printre cei mai grei pentru Mama Anica. Nu din cauza regimului, ci din cauza timpului care s-a hotarit sa o lase singura, fara sotul ei. “Au murit atunci patru baieti soldati. Al lui Oprisan, a lui Dobos, al lui Vergina si inca unul. Stau ingropati la loc de cinste, in fata, aici la cimitir”, imi continua povestea Olga, ca sa nu o mai supere pe mama ei cu amintirile urite. Atunci cind in Capitala s-au strins care cum sa traga cu pusca in Casa Poporului, in Valeni, Mamaia nu a simtit decit o bucurie ca isi vede pamintul inapoi. “Le-a dat pamintul inapoi tuturor celor din sat. Dar nici asa nu-i bine, fiecare cu parcela lui. Pe una ovaz, pe alta griu. O sa-l stringa la loc cred”. Iar fata ei imi confirma spusele, dind usor din mina. Anica Haisan nu mai suspina si isi scutura usor capul ca si cum ar scapa de toate imaginile, pe care n-a avut incotro si le-a pastrat, indemnata de “demonul scrisului”, fie in pod, fie in suflet.

Martie, 3, 2009, La 12 Olga mi-a adus pastai

O singura data a fost chemat medicul pentru Mama Anica, acum zece ani. “Din cauza lui Petrica, a muscat-o ciinele ala. Daca el nu-l lasa de la inceput sa o prinda de mina…”, o intrerupe batrina pe fiica ei, amintindu-si de cind nu l-a mai vazut pe Ionel. Pe primar. “Tare ii om bun, el imi da caiete si pixuri sa scriu” si o cinzeaca, o completeaza Olga rizind. “Caietul” din 2002 o arata pe Anica facind doua din putinele munci pe care i le mai permite virsta: dezghiocatul si tesutul. “Azi am tesut 8 flori”. Se bucura si creioneaza fiecare vizita, stiind toate numele si poreclele celor care vin sa o vada: Marita, Lenuta din deal, Sandu si Mihai, intr-o singura zi. Asta-i istoria batrinei. Nu-i facuta nici din nume de presedinti, nici din numele de revolutionari. Altii i-au facut ei… istoria privata. Inca o mai urmaresc citeva amintiri si spune incet “sint batrina, dar ma rog mult pentru ce-a fost si o sa mai fie”. De pe masa de linga fereastra iti zimbeste primarul din felicitarea de 8 Martie de anul trecut, iar Olga, citind din privirile mamei sale, o mingiie din nou, ca sa o impace: “Lasa, ca te duc la Sfat, sa-l vezi ce frumos ii acuma”. Imi spune mindra ca a dus-o si la vot si ca primarul Ionel Stoleru vine sa o salute din cind in cind. Insa tot preotul este cel care-i tine cel mai mult companie:  “Sta cu ea ore intregi si ii citeste din carti. Sa vedeti cum ii mingiie obrajii cind pleaca si ea plinge si-l binecuvinteaza”, imi zimbeste Olga strengareste, dupa care imi arata din nou Cazaniile. “Prin toate caietele am cite o rugaciune, scrisa cu mina mea”, si e de ajuns sa inteleg de ce batrina este sigura ca Dumnezeu o tine in viata buna. Ultimul rind din caietul ei de pe masa o arata pe Olga: “Da’ chiar asa e, la ora aia i-am adus oala cu pastai”, ca si cum abia astazi descoperea ca mama transcrie minut cu minut ce fac copiii ei. Pe cei pe care ii mai are linga ea. “S-au dus in toate zarile. Trei is aici cu mine, dar am copii la Bucuresti, la Constanta. S-au dus de acasa sa le fie mai bine”, si fata o impaca iarasi: “Lasa mama, nu fa asa ca vin sa te vada”. Dar batrina stie mai bine cit de mult ii vrea tot timpul aproape de ea.

Despre vremurile pe care le pastreaza pe masa sau prin dulapuri, femeia asculta aproape fara sa spuna nimic. Nu ea, ci Olga le rostuieste, pe ani, pe bucurii si pe spaime. Mama le ingaduie doar. Insa pe cele pe care Olga nu le-a cunoscut, nici ea nu vrea sa le mai deschida. Caietele “se adunasera prea multe in pod”. Pentru prima data ii dau lacrimile si imi spune cu ura: “Le-am pus pe foc pe alea vechi. Nu-mi mai sint bune la nimic”. S-a incalzit la flacara lor. Intii le-a ascuns in pod, apoi le-a suflat cenusa, ca sa le aprinda vilvataia acolo, in soba, de unde stia ca nu se pot intoarce.

Adriana ZAVOI