Cărtărescu, orbitor printre elevi

„Am intrat la liceu cu mare greutate, aproape ultimul, pentru că nu știam matematică. Absolut deloc, luam 2 mereu. Și acum visez noaptea că mă ascultă la matematică și că nu știu nimic, e unul dintre coșmarurile mele cele mai cumplite”, le spune Mircea Cărtărescu și sala izbucnește în aplauze. Scriitorul a pus în mișcare primele rotițe din planul diabolic cu care s-a pornit de la Bu­curești: să le cucerească inima elevilor și elevelor Colegiului Național „Cos­ta­che Negruzzi” din Iași, în întîlnirea pe care a avut-o sîmbătă, de la ora 11.00, în sala de festivități a școlii. A început însă prin învăluire.

După ce a fost prezentat, Cărtărescu și-a îndreptat ochii către sală. Cîteva sute de elevi, majoritatea pe scaune, dar o bună parte în picioare, veniseră sîmbătă dimineață, la școală, să se întîlnească cu el. Reacția lor era de așteptat: în afară de cîțiva cărora le sclipeau ochii și care odihnea volume semnate de Cărtărescu în poală, restul aveau ochii împăienjeniți și auzeai cum le pocneau maxilarele înă­bu­șind căscaturi. Atunci a hotărît să părăsească prezidiul, „nu vreau să par deasupra nimănui” și să stea în picioare, în fața sălii, în fața elevilor, cum o face la cursurile sale. „Să știți că nu m-am deghizat pentru întîlnirea cu voi”, minte zîmbind Cărtărescu, schimbînd mantaua scriitorului cu cea despre care avea să spună că o iubește cel mai mult, a „studentului”.

„Ăsta sînt eu, unul dintre cei mai puțini formali oameni din lume. În­tot­dea­una mi-a plăcut să fiu un om obiș­nuit, de pe stradă, un om firesc, interesat de părerile celorlalți și de fețele lor fru­moase, un om care întotdeauna și-a trăit viața așa cum a putut: cu cea mai mare libertate, interioară, așa cum bănuiesc că trăiți și voi, fiecare în parte.” Primele sprîncene au început să se ridice, telefoanele au intrat în stand-by, în poală. Toate rotițele s-au pus în mișcare.

Premoniția de clasa a VI-a

„La facultate, oamenii cam dau înapoi față de nivelul de la liceu, de ce să nu o recunoaștem?”, le spune Cărtă­res­cu, stîrnind orgoliul repede inflamabil al liceenilor și pe cel ascuns cu mare grijă al profesorilor. „Ce să spun, sper că am rămas, dacă nu la frumoasa vîrstă de 18 sau 17 ani, cît aveți voi, măcar pe la 20 și ceva. Dacă mă trezește careva din somn și mă întreabă «de fapt, ce ești tu cu adevărat?» cred că primul meu răspuns ar fi «un student».” La acest moment toată sala era deja cucerită și toată tă­ce­rea care se lăsa în momentul întrebărilor s-a risipit, mîinile țîșnind, ici-colo, în sus, înainte ca scriitorul să își termine discursul de introducere. Le-a vorbit celor din sală despre cum s-a îndrăgostit de lite­ra­tu­ră. Era o zi anostă din copilăria sa, cînd era în clasa a VI-a și s-a apucat de răscolit raftul cu cărți al tatălui său, un om simplu, lăcătuș. A găsit a doua jumătate dintr-o carte, fără nume, fără autor, fără să știe că aceasta era Tăunul, de Ethel Lilian Voynich. A început să o citească, iar finalul l-a găsit în lacrimi. „Era o carte aiuritoare, cu niște carbonari din secolul al XIX-lea care făceau un fel de revoluție în Italia. Cînd am ajuns la final am plîns de n-am mai putut, aproa­pe că mi-am stors ochii plîngînd. De ce, nu o știam pe vremea aceea. Am fost extraordinar de emoționat și de impre­sionat. O fi fost ăsta un semn premonitoriu, n-o fi fost, habar n-am. Fără să știu de ce, îmi plăcuse pentru prima dată extraordinar de mult o carte, îmi plăcuse la nebunie”.

O ură constructivă

Cînd era tînăr, a ajuns la Facultatea de Litere de la Universitatea București, crezînd că va intra fără să dea examen, cu premiul I luat pe țară la o olimpiadă de literatură. „Au rîs secretarele în cor de mine, mi-au rîs în față și mi-au spus «poți să iei și premiul Nobel, tot trebuie să dai examen aici»”, povestește Cărtă­res­cu care, deși unii spun că a fost aproa­pe, tot n-ar putea intra fără examen la Litere. Celor prezenți însă în sală, le-a explicat că lectura trebuie să se formeze ca un edi­ficiu, ca o construcție, ca o piramidă, ca un munte făcut de termine. „Abia în mo­men­tul în care ai impresia că o carte face parte dintr-o construcție… Cum e o cărămidă. În sine, nu înseamnă nimic, trebuie să existe un arhitect care să o clădească, alături de altele. Abia atunci poți să spui că citești cu adevărat”, spune acesta, trecînd repede la subiectul concurenței acerbe care exista în studenția sa, între poeți, la celebrul „Ce­na­clu de luni”.

Îl amintește pe Traian Co­șo­vei, care a murit la începutul acestui an, și care atunci cînd și-a publicat prima carte i-a trimis un exemplar, care avea pe prima pagină atașată o lamă și un îndemn. „Lui Mircea Cărtărescu, ca să-și taie venele de invidie”. „Dragoste și ură, ne iubeam ca niște frați și ne detestam ca niște adversari în poezie”, spune Căr­tă­rescu. Nu le-a ajuns nici elevilor timp pentru cîte întrebări voiau să pună și nici scriitorului să le răspundă. La final, după cîteva zeci de autografe, s-a ridicat de pe scaunul pe care se re-așezase la prezidiu și a plecat aproape ultimul din sală. Avea un zîmbet al omului care și-a dus planul pînă la capăt. Un zîmbet cald. Orbitor.