Cea mai liniștită fată din sat

Ghiță iese val-vîrtej din casă. În ur­­ma lui rămîn doar un zbîrnîit de geam și sunetul zalelor de la gîtul cîi­ne­lui care încearcă să scape din strîn­soa­re de fiecare dată cînd vede copilul fu­gind. Coboară dealul și trece în vi­te­ză pe lîngă ceilalți săteni. Ajunge la ba­rul din sat, se ridică pe vîrfuri și în­tin­de pumnul înspre nea Vasile. Crîș­ma­rul zîmbește și așteaptă ca pumnul strîns al lui Ghiță să se deschidă. De sub degetele mici se văd două bancno­te de 10 mii mototolite și transpirate.

Co­pilul întinde un deget mic, cît un ciot de creion către pîinile din spatele lui nea Vasile. Are cinci ani și nu vor­beș­te. Se împiedică la ieșirea din bar, scapă pîinea în zăpadă și se oprește mirat. O ridică și o ia din nou la fugă înspre casă. Acasă îl așteaptă soră-sa, Maria.

Familia Crîngașu are cinci copii: patru fete și un singur băiat. „Am în­vă­țat toate să vorbim altfel cu el, prin semne și desene. Nu pare să înțeleagă ce vorbim”. Fata cea mare e în Iași la fa­cultate iar celelalte au rămas acasă să îngrijească de băiat și de casă pînă cînd se întorc părinții plecați la muncă în Spania.

Viața în șoaptă

Ochii mari și căprui ai Mariei mă pri­vesc cu milă și calm. Ea îi este ma­mă pînă cînd se întorc ai ei. Îl prinde pe Ghiță de glu­ga gecii și îl întreabă cu privirea unde se duce. El îi arată spre geam, semn că se duce afară să se joa­ce singur în zăpadă, așa cum face în fiecare zi. „Numai cu mine se în­țe­le­ge. Pentru el cred că am rămas în lo­cul mamei. Dar e greu, mai ales că mai am unul de crescut”. Maria își duce mî­na la tîmplă și își aranjează o suviță prea scurtă pentru a sta în cocul prins într-o parte.

„De Laura am grijă cît e Ghiță la grădiniță. Stă pînă la cinci acolo cu e­du­catoarea care îl mai ajută să un ră­mî­nă în urmă mereu. Între timp eu stau cu fata asta, e în clasa a doua și de obicei e cuminte”. Fac te­me­le împreună și se uită la televizor. „O singură dată m-am speriat de moarte. Am crezut că nu mă mai cheamă și a doua oară. Eram amîn­două și am lasat-o singură cîteva mi­nu­te, cît am fost la baie. Cînd m-am în­tors se urcase pe postamentul de la o­glin­dă și era toată numai cioburi.

Am alergat cu ea în brațe pînă în oraș, no­roc că nu e foarte departe”. Dar famili­a de a că­rui copil are grijă a che­mat-o după nu­mai trei zile, pentru că fetița se o­biș­nuise cu ea. „Îmi e tare dragă și am timp după orele de la liceu să mă duc să stau cu ea. Părinții ei îmi dau ce pot, rar bani cînd trebuie să mă duc cu Ghiță la doctor și de cele mai multe ori haine și mîncare. E bine, pentru că la mine e prea liniște”.

În casă nu se mai aude nici un zgo­mot. Doar vocea Mariei se izbește violent de pereți ca sunetul unei bile de sticlă scăpată din greșeală pe po­dea. Ce­le­lal­te două surori trebăluiesc în continuu prin casă. Nicăieri nu vezi un fir de praf sau vreo scamă pe co­vor. „Cu ele ce mai vorbesc seara cînd ne adunăm dar puțin. Altfel era cînd era și mama. A­cum, fiecare e în lu­mea lui iar Ghiță… Ni­meni nu poate înțelege în ce lume e”.

Livia MOVILESCU