Cînd controlorii și-au găsit nașul

Cea mai amuzantă amintire pe care o am legată de căile ferate înfățișează un naș, căruia, în timp ce își scotea mîna din buzuar, i s-au agățat vreo 20 de hîrtii de 1 leu, ce s-au împrăștiat pe podeaua vagonului. Vădit rușinat, acesta a început să le strîngă, în timp ce doi copii îi dădeau tîrcoale și încercau să înhațe și ei cîteva bancnote. Astăzi însă, lucrurile s-au mai complicat. De la dosarul deschis nașilor care iau mită, situația personalului Căilor Ferate Române s-a schimbat. Controalele s-au dublat, nașii se tem să mai ia clandestini „la jumătate de preț” și mecanicii au ajuns să lase părinții și studenții cu pachetele în brațe pe peronul gării de frica „inspectorilor”. Iar săptămîna trecută, în personalul de 16.30 de la Iași la Bacău, care adună în vagoanele sale aproape toți navetiștii să-i ducă spre case, dublați de supracontrol, nașii au început să ia călătorii la puricat.

Mai sînt 20 de minute pînă la plecarea trenului de navetiști și ho­lu­rile sînt deja umplute pînă la re­fuz. Printre cei 30 de oameni din fața mea își fac loc doi tineri. El ține în brațe un cîine. Ea, o floare. Din urma lor, o femeie vine vertiginos, împie­dicîn­du-se în cele cîteva sacoșe imense mari, de rafie, pe care le cară. Se a­șa­ză în fața mea, lîngă un bărbat care, căptușit în propria geacă, pare a dormi. Își lăsase, în scîrbă, sacoșa pe locul din dreapta lui și începuse să moțăie cu ochii deschiși, legănîndu-se încet înainte-înapoi. „Doamna” Maria, du­pă cum aud că o strigă cei 30 de băr­bați care stau în picioare pe holul în­gust al etajatului albastru, dă sa­co­șa la o parte și se așază. Marian, băr­ba­tul la vreo 40 de ani, cu alură de boxer și față de buldog, care aparent o ajutase cu bagajele, lasă sacoșele jos, lîn­gă scaun.

În plase, pe podea, bucăți de pui congelat luate en gros. Deasupra, un haltap de parizer în formă de semilună. Alături, o sticlă de Unirea la un litru și vreo cinci pahare de plastic. Sub mișcările Mariei, care încerca să se aplece să ia sticla de tărie, ban­ch­e­ta se hurducă, bărbatul se trezește din moțăială, încuviințează din cap și se ghemuiește din nou, de parcă ar vrea să intre în sine. Dacă „doamna” Ma­ria ocupă un scaun jumate, el stă pe-o bucată de banchetă și pe spătar.

Ceata de oameni care și-au făcut casă în trenul de navetiști care pleacă la jumătate de oră după 16.00 spre Bacău, doar ce au venit de la mun­că. Probabil la negru, fiindcă „doamna” Maria se ceartă la telefon cu un mai­stru de vreo zece minute, care n-a chemat-o la muncă și vineri, „că cic-ar fi ziua femeii și îmi dă liber, dar nu mă plătește nimica”. Din Podu Iloa­iei, Sîrca sau Tîrgu Frumos, oa­m­e­nii fac naveta zi de zi, săptămînă de săp­tămînă, cu același tren, în aceleași vagoane și pe aceleași locuri. E o stratificare socială nescrisă și ne­dez­bătută. Au fost săptămîni în care, ajungînd pe ultima sută de metri la gară, am găsit scaunele ocupate cu sacoșe, saci de cartofi, pungi de plas­tic, și oameni stînd în picioare pe lîn­gă ele. Ca o linie de tronuri la clasa a II-a, își așteptau proprietarii.

Ierarhia navetiștilor

„Doamna” Maria strigă un nu­me. Din partea cealaltă a holului ră­su­nă o voce ca răspuns. După cîteva coate și împunsături, în fața ei ajun­ge un bărbat uscățiv, noduros, cu fața brăz­dată de riduri adînci care par că au săpat tranșee pe fruntea și obrajii lui. Ajuns în fața femeii, își strînge pă­lă­ria la piept în semn de rugăciune. Toa­tă bucata de hol e invadată de un pu­ternic miros de brînză fermentată. Cîi­nele începe să schiaune. Costel, băr­ba­tul care a răspuns la apel, se uită cu sete la sticla de coniac desfăcută din poalele Mariei. Aceasta îi toarnă „o sută” și lui într-un pahar de plastic. Au trecut abia 15 minute de cînd am ieșit din gară și sticla proaspăt des­fă­cută s-a terminat, stoarsă cu sete de Marian.

Trecem de Lețcani și între băr­ba­ții din spatele banchetelor se naște o discuție despre nași. Un bătrîn cu căciula ținută pe vîrful capului, deasupra urechilor, povestește mîncînd semințe cum nu și-a mai luat bilet de „mai bin’ de-un an de zile. De cînd am mers la București și n-a vrut să mă ia nașul din gară”. Lîngă el se pornesc rîsete, înjurături și în­ghionteli. Două PET-uri de bere se topesc de cum au fost desfăcute și leșurile lor stau contorsionate într-un colț al ho­lu­lui. Din vorbă-n vorbă, aflu că nici unul dintre bărbații și femeile din fa­ța mea nu are cum­pă­rat bilet. Merg fie cu „un leu la naș”, fie „zicem că avem abonament și nu ne caută”, sau re­fu­ză să plătească „că doar ce-o să ne facă”. Dar nu le place să se pu­nă în gură cu nașii, că merg în fie­care zi pe același drum și deja se știu.

Oamenii însă în­cep să se uite în­gri­jorați unii la alții. Niciodată parcă nu i-a prins curbele de dinainte de Sîrca pînă să vină nașul să negocieze călătoria. Și astăzi a­proa­pe că am intrat în gară cînd, la etaj, se zărea tichia nașului însoțit de un bărbat cu geaca de piele maronie, la cravată. „Văleu”, strigă unul dintre cei așezați pe trepte, Marian aproape sca­pă paharul cu două degete de bere și, din mînă în mînă, semințele și PET-urile își fac loc sub bancheta „doamnei” Maria. Era supracontrol. Din­tre cei care s-au aliniat la ieșire, nu toți aveau nevoie să coboare în Sîrca, cîți­va mergeau pînă la Tîrgu Frumos. „Da’ nu stai cu ăștia de cînd i-a luat la scuturat, mai ales dacă e și control”. Trenul trage în gară, un naș ne­gociază de zor cu cineva la etaj, altul se tîrguiește lîngă ușa vagonului cu un grup de tigănași pe care îi dă jos.

Doamna Maria își strînge bagajele repede, bucățile de pui congelat din sacoșe izbindu-se de parcă cineva trîntea cărămizi. „Ai grijă, nu te lua la bătaie cu ei și nu te pune în gu­ră că după aia fac ăștia ceva și dau vina pe tine”. Fața lui Marian, din ce în ce mai roșie, se mișcă tîmp și apro­bator, iar ochii săi lucesc goi. Ai putea să zici, uitîndu-te atent, că-i vezi ceafa prin albul ochilor care nu mai spun nimic. Mușcă absent din pa­rizer și rupe bucăți de pîine pînă dă de o pungă de semințe pe care și-o var­să toată în buzunar, ca să le as­cundă și se așază în fața mea, în lo­cul „doamnei” Maria, care sprinta de­ja pe peron cu sacoșile după ea. Nu­mai bine, că un controlor cu fața co­lorată coboară pufnind pe scări.

„Aici nu e vorba de foc, doamnă!”

„În tren nu se mănîncă semințe și nu se fumează”, și cei doi bărbați se opresc instantaneu. „Iertare domn șef, gata, nu mai facem”, spune unul din­tre ei fugărind fumul de țigară cu mî­na și îndesîndu-și semințele în buzunar. După o clipă de agitație, în care cei doi tineri, cîinele și zambila urcă sus pe niște trepte, nașul ajunge în dreptul unei bătrîne care stătea în­tr-un colț al holului, pe care nici nu o vedeai pînă cînd nu au co­bo­rît grosul navetiștilor. După do­uă minute de negocieri între șase ochi, fiindcă și supracontrolul s-a dus să asculte, se aude vocea bătrînei.

„– Să mă bată focu’ dacă am bani de bilet.

– Aici nu e vorba de foc doamnă ci de bilet, 8 lei costă sau cobori la Bacău.”

– Da’ vin de la con­tainere acu, mă aș­teap­tă fata mea…

– Poți să fi umblat și prin mall din partea mea, cîtă vreme îmi dai acuma 8 lei, cît face pînă la Tîrgu, altfel nu co­bori.”

Pe bătrînă o ia tre­mu­ratul de picioare, na­șul o ajută să se așeze pe o banchetă, vine și supra­controlul mai aproape și negocierile continuă. Acum îi cere 5,20, prețul normal, fără taxe suplimentare. Bătrîna scoate tremurînd un leu de sub căciula care îi astupa pînă și sprîncenele și îl întinde tremurînd către cei doi bărbați din fața ei. Su­pracontrolul, cu părul lins și cu un rîn­jet cît toată fața, își strînge nodul la cravată și zice cu dispreț. „Las-o așa, o luăm la Bacău, o lăsam la Po­li­ția Transport Feroviar, își ia amen­dă plus biletul de întors înapoi 6 mi­li­oa­ne o costă”, și amîndoi bărbații iz­buc­nesc în rîs. În hol se lasă tă­ce­rea, pe fundal răsunînd numai zgomo­tul înfundat al roților de tren. Îl în­treb, curios, dacă bărbații care au co­borît aveau bilet sau dacă i-a căutat. Se în­toarce înspre mine, împreună cu ce­lă­lalt controlor și cei doi bărbați de la supracontrol și-mi aruncă un „a­veau abonament”, de parcă fie­ca­re cu­vînt rostit îl ustura în coșul pieptului. „De unde știți?”, plusez. „Știu”, îmi răspunde și se întoarce la femeia pe care o apucase plînsul. „Nu plîn­ge doamnă, că începe să mă ia și pe mi­ne cu lacrimi”, și pe mijlocul feței i se întinde un zîmbet care dezvelește dinții.

Nașul este un bărbat scund, ro­tun­jor, dar destul de bine făcut, aprins la față ca sîngele. Negocierile continuă. Un bărbat care o cunoaștea pe bătrînă vine dinspre ușă cu un leu întins înspre naș și-i spune oarecum sfios „un leu de la mata și unul de la mine și ajunge pînă la Tîrgu”. Băr­ba­tul îl întrerupe tăios, se întoarce la bătrînă. Amenințările curg, femeia plîn­ge. De sus, cîinele începe să schiau­ne. Deodată, tînăra care urcase mai de­vreme sus, coboară cu o bancnotă de 5 lei pe care i-o întinde nașului, care o ia de parcă ar fi cel mai natural lu­cru și începe să-i taie bilet bătrînei, ca­re nu mai contenea să își facă cru­ce, firimituri de pîine curgîndu-i din mîneca paltonului gri, spălăcit.

Controale cu bastoane

Aparent, controlorii își termina­se­ră tura prin întreg trenul și s-au oprit pe hol să vorbească. Nașul responsa­bil cu negocierile anterioare a început să le povestească celorlalți, scuzîndu-se la fiecare propoziție, cît de greu e să fie corect. „Oamenii nu iau bilet, fu­mea­ză, mănîncă semințe, dar mai ales fu­mează. Și vii, le spui, și uite-așa, de față cu tine zice «Da, să trăiți!», și apoi se apleacă și face mai departe. Fumează și fumează și tot fumează”, spune bărbatul gesticulînd amplu. Ca un dirijor în punctul culminant al unui concert, acesta le spune bărbaților că el e un om corect. „Dacă aș face zilnic ruta asta, să zici că iau de la toți cîte un leu-doi aș face un ban, dar așa, cum vin de vreo două ori pe săp­tămînă, n-am cum să mă îm­bo­gă­țesc. Și așa e greu, am venit odată cu Po­li­ția TF și tot nu voiau să se dea jos din tren. Așa, cum sîntem cîte patru acum, mai scot bani de bilet, dar sînt și pățit”. Povestește despre un coleg al său, care a încercat să dea jos 20 de țigani fără bilet la Podu Iloaiei, o­dată. Pe hol, așteptînd să frîneze tre­nul de tot, a încasat două bastoane telescopice pe spate, i-au băgat mîna în buzunar și i-au luat ce bani mai avea și rola de bilete și au fugit toți pe peron. „Ce să le faci? Cum să le ceri bilet?”, îngînă acesta sub privirile aprobatoare ale bărbaților din jur. „Oa­menii nu vor să cumpere bilet, e vi­na lor, eu ce pot să le fac, să îi dau jos pe toți?”. Din nou, în jur doar aprobare.

„Mama e altfel de femeie, îi zic acolo și o las în legea ei, e și zgîrcită la bani, dacă îmi dă 10 lei e prea mult. Da’ nici nu mă cert cu ea, îi dau drep­tate, că după aia nu îmi mai face de mîncare, nu mai îmi calcă hainele, nu mai îmi pregătește de mers la școa­lă”, și cele trei fete care s-au urcat din Tîrgu Frumos se așază pe ban­cheta de pe care s-a ridicat bătrîna. „Cum fată să-ți ceri scuze de la ma­ma ta?”, se revoltă una dintre ele, bru­netă și cu părul atîrnîndu-i vîlvoi în jurul gîtului. Discuția și-o încheie ra­pid cînd văd controlul. „Fată eu am mers o dată o săptămînă întreagă fără bilet și nu m-a prins”, și încep toate trei să rîdă zgomotos. „Lasă , ori­cum, că doar nu te dădea jos dacă te prin­dea, ce-ai? Și așa dacă nu îmi dădea bani de acasă nu îmi luam bilet, ce, eu nu am pe ce-i cheltui sau cum?”, repetă bruneta și le face celorlalte do­uă complice din ochi. Încep toate trei să rîdă, nașul trece, le verifică bi­le­te­le, compostează. Fetele se opresc la Ruginoasa, se dau jos, iar din buzunarul brunetei cade un pachet de ți­gări mototolit.

***

În apropiere de Pașcani, supracontrolul a coborît și s-a urcat în altă garnitură. Nervos, nașul care s-a ocu­pat de negocieri se retrage în dreptul băilor din spatele locomotivei și în­ce­pe să trîntească furios. Se plînge de bani, se plînge de sănătate, că nu i-a ieșit tura, că stă la cheremul „ălora de la București”. Alături, colegul său, care pînă atunci a tăcut, a începe să tragă încet dintr-o țigară.

Cătălin HOPULELE