Clădirile sub care s-a îngropat comunismul

La picioarele construcțiilor au căzut sute de români.

Despre România din perioada comunistă se spune că ar fi semănat Americii din punct de vedere al grandorii și al măreției clădirilor construite. Diferența este că americanii construiau pe verticală, iar ro­mânii pe orizontală. După căderea comunismului, României i-a rămas Pa­latul Parlamentului, a doua construcție din lume după Pentagon, Bu­le­var­dul Unirii, echivalentul socialist al Champs-Élysées, Transfăgărășanul, dru­mul de 90 de kilometri, săpat în munți în doar patru ani de zile sau Hi­drocentrala Vidraru, situată la 104 metri adîncime. Dacă oamenii care au trăit în perioada comunistă și le amintesc ca mărci ale epocii res­pec­ti­ve, cei tineri încă le descoperă. Mărturiile vremurilor trecute s-au lăsat des­coperite prin intermediul proiectului ATRIUM (Arhitectura Regimurilor To­talitare în secolul al XX-lea în Managementul Urban) al Mitropoliei Mol­do­vei și Bucovinei timp de o săptămîna jurnaliștilor ieșeni care au vizitat clă­dirile comuniste din București, Brașov și Iași.

Muncitorii care au lucrat la cetatea Poienari au cărat pietre și s-au căznit pînă au crăpat hainele de pe ei.

Există oameni care spun po­veș­ti despre comunism și oameni care le cred. Poveștile se pierd sau se distorsionează, dar realitatea es­te prinsă undeva, între plăci de be­to­n, lemn și materiale care au pus lă­cat secretelor comunismului. Clă­dirile au rămas, mai im­pu­nă­toa­re, standardizate sau mărețe și au luat cu ele poveștile de viață ale mun­citorilor care au lucrat de di­mi­neață pînă seara pentru în­de­pli­ni­rea idealului comunismului: mă­re­ția. Cei care povestesc despre asta sînt arhitecții, care consideră că, deși construcțiile monumentale re­prezintă simboluri ale unei e­po­ci, ceea ce trebuie să iasă la su­pra­fa­ță este inteligența oamenilor care au lucrat sau care au murit în acea pe­rioadă. Cum sînt cei care s-au jer­tfit pentru ridicarea cetății Po­ie­na­ri de la poalele Trans­fă­gă­ră­șa­nu­lui unde muncitorii au cărat pie­tre și s-au căznit pînă au crăpat hainele de pe ei.

Măreția Bucureștiului

Din in­­teriorul Casei Poporului, totul stră­lucește. Mîinile celor 700 de ar­hi­tecți și a celor peste 20.000 de mun­­­citori au lucrat 24 de ore pe zi ca să pună cap la cap doar ma­te­ria­le românești. Nu avem voie să fo­tografiem sau să filmăm, doar în­­cercăm să închidem într-un colț al minții ceea ce vedem.

Pe străzile Capitalei e for­fo­tă de dimineață. În fața Palatului Par­lamentului, numită și Casa Po­po­rului, mașinile se strîng cior­chi­ne și formează o aglomerație co­lo­ra­tă în care ai impresia că ești captiv. De la balconul Casei Poporului ți se înșiră în fața ochilor un bu­le­va­rd de patru kilometri jumătate lun­gime, care se întinde asemenea u­nui covor. Dacă închizi ochii, în­cer­ci să îți închipui imaginea celor șa­se mii de case demolate, a celor 30 de biserici, cutremurul din 1977 și dorința lui Ceaușescu de a în­tre­ce Champs-Élysées în lărgime. Din in­­teriorul Casei Poporului, totul stră­lucește. Mîinile celor 700 de ar­hi­tecți și a celor peste 20.000 de mun­­­citori au lucrat 24 de ore pe zi ca să pună cap la cap doar ma­te­ria­le românești. Nu avem voie să fo­tografiem sau să filmăm, doar în­­cercăm să închidem într-un colț al minții ceea ce vedem. Stăm sub un candelabru monumental, din cris­tal de Mediaș, de circa cinci to­ne, ne auzim propria respirație în Sala de Banchete și atingem cu două degete draperiile de catifea roșie cu fir de aur și argint. Prin fața o­chi­lor ne trec candelabre, tavane dan­telate, brocarturi, tapiserii, co­voa­re grele, finisaje interioare din ese­nțe de nuc, cireș, paltin sau stej­ar, care ni se par într-adevăr stră­lu­ci­toa­re.

Asemenea stelei din inima Bu­cu­reștiului. O stea în cinci colțuri, sim­bol al comunismului, ridicată la aproape 50 de metri înălțime, ca Mo­nument închinat eroilor din Par­cul Carol. Încadrat între cele do­uă războaie, cel de In­de­pen­den­ță și cel de-al Doilea Război Mondial, mo­­numentul e păzit de doi stră­je­ri. Arhitecții povestesc că s-ar fi dorit de­molarea lui pentru construirea Ca­tedralei Neamului, însă s-a re­nun­țat la idee, materialele folosite fiin­d de foarte bună calitate. Ră­mî­nem la înălțime, privind de la pi­cioa­rele hotelului Intercontinental, de 77 de metri, cea mai înaltă clă­dire din București pînă în 2004, cons­truită în același timp cu Tea­trul Național „Ion Luca Ca­ra­gia­le”, „o construcție spectaculoasă în si­ne, cu o fațadă de sticlă, prin care se dorea ca spectatorii să rămînă prin­și în piesă.”

Simetrie perfectă între Iași și Brașov

De la București spre Brașov, tre­cerea se face printr-un „drum stra­tegic” de 90 de kilometri, care șer­puiește printre rocile dure ale Mun­ților Făgăraș. Trans­fă­gă­ră­șa­nul este cunoscut ca fiind „drumul dintre nori” pentru că aici au mu­rit peste 40 de muncitori, dar și pentru că sus, ai impresia că ai putea să îți continui drumul din­co­lo de munți. Pe dealul din Bra­șov a fost construită la finalul anilor ’60 Uni­versitatea Transilvania. „A­șe­za­rea pe un deal a universității are și o anumită simbolistică: o putem con­sidera o reprezentare a edu­ca­ției la nivel înalt”, ne explică arhitectul Ovidiu Taleș, în fața unei clădiri vechi, fără o ar­hi­tec­tu­ră deosebită, dar funcțională, cons­truită în trei ani de zile. „Acesta es­te momentul în care își fac apariția pre­fabricatele, care dă­de­au o ra­pi­di­tate în realizarea cons­truc­ției, fără a se ține cont de as­pect”, mai adaugă acesta. De ase­me­nea, în­ce­pea perioada în care se ți­nea cont și de problemele econo­mi­ce, cu un pu­ternic accent pe simetrie. În ca­te­goria con­struc­țiilor simetrice se în­scrie și Casa Pă­trată din centrul Iașului, cu laturi perfect egale. „De la bal­co­nul acestei clădiri erau ți­nu­te majoritatea discursurilor din pe­rioada lui Ceaușescu, cu fața la Pa­latul Culturii”, ne mărturisește Vic­toria, ghidul nostru.

La poalele Transfăgărașanului e liniște. Nu e frig și nici nu plouă, dar aerul de toamnă face ca pe drum să întîlnim doar două ma­și­ni. Drumul care leagă Muntenia de Transilvania a furat peste 40 de vie­­ți în perioada 1970-1974, cînd a fost construit, la dorința dic­ta­to­ru­lui Nicolae Ceaușescu. Dincolo de cif­ra oficială, martori ai vremurilor spu­n că au murit doar 400 de bă­ie­ți cînd s-au efectuat lucrările la baraj. Primul segment al Trans­fă­gă­ră­șa­nu­lui începe de la Hidrocentrala Vi­draru. De departe, statuia care poar­tă în mîini însemnele fulgerului sau „omul care a îmblînzit ful­ge­rul” pare că o veghează. Ase­me­nea lui este și domnul Cezar care de cînd se știe aici lucrează. „N-am fă­cut nimic altceva de cînd mă știu, aici e toată viața mea. După ce am terminat liceul, am venit ai­ci. Uitați, sistemul ăsta care indică etajul la care se află lifturile, e făcut de mine acum 30 de ani. Era­m tare mîndru de el și iată că încă s-a păstrat de atunci”, ne spune ară­tînd pe peretele mare, din fața noas­­tră cele două dreptunghiuri de cu­loa­re roșie și verde.

La nivelul -5, găsim scris că „viața trece, opera rămîne”. Comunismul a căzut, dar Hidrocentrala de la Vidraru încă aprinde 4.400.000 de becuri.

La realizarea Hidrocentralei au muncit peste 40.000 de oameni, în perioada 1959-1965, rezultînd ast­fel o construcție rezistentă la un cu­t­remur de peste opt grade. Din­tre aceștia, doar puțin mai tră­ie­sc. „La întîlnirea de 45 de ani a ve­nit unul dintre inginerii români ca­­re au proiectat și plîngea re­ze­mat de pe­retele ăsta, zicîndu-ne: «Dom­nu­le, știi cît am muncit eu cu mîi­ni­le astea la zidul ăsta?” A fost o muncă impresionantă”, ne spune dom­nul Cezar coborînd timp de aproximativ trei minute cu liftul, la nivelul -5. La 104 metri adîn­ci­me găsim scris că „viața trece, o­pe­ra rămîne.” A căzut regimul, dar a ră­mas puterea hidrocentralei de a pu­tea produce curent pentru ap­rin­derea 4 400 000 de mii de becuri de 100 watt.O astfel de operă, care a rămas și după moar­tea celui care a muncit la ea, este Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov, pe care îl găsim mi­ro­sin­d a lac, beton proaspăt turnat, cu interior înțesat de schele. Mi­ro­sul de vechi se păstrează încă din 1959 cînd a fost finalizată construcția de către Ion Cristodulo. „Lucrările de de­co­ra­țiu­ne au fost realizate în 40 de zile de acesta, inspirația pro­ve­nin­d din arhitectura populară și lo­­cală”, ne spune arhitectul O­vi­diu Taleș. Tot Cristodulo a fost cel ca­re timp de patru ani a fost sce­no­gra­ful pri­me­lor ediții ale Fes­ti­va­lu­lui In­ter­na­țio­nal Cerbul de Aur în perioada 1968-1971.

Dincolo de măreția pe care o a­ra­tă construcțiile din perioada co­mu­nistă, arhitecții consideră pe­ri­oa­da a fi una umbrită de modelele im­puse, vremuri în care cuvîntul lor nu se înscria în lista de pri­o­ri­tă­ți a conducătorilor vremii. Dovada că acele timpuri s-au risipit stă sta­tu­ia Indepedenței din Iași, al cărei ci­tat „Independența e suma vieții noas­tre istorice”, aparținînd lui Mi­hai Eminescu, a luat locul celui im­pus de Ceaușescu, care nu a mai ră­mas scris nici în mintea ar­hi­tec­ți­lor.

Puțini sînt cei care își mai a­min­tesc faptul că femeia care i­lus­tra independența României atunci, era reprezentată de Elena Cea­u­șes­cu.

Mădălina OLARIU