Copiii crescuți în cetatea cu ziduri de stejar

Curioșii nu văd dincolo de ziduri. Doar speculează. Își imaginează „torturi” groznice pentru elevii care încearcă să intre în rîndurile Poliției. Muncă silnică precum cea a ocnașilor de pe vremuri și lupte corp la corp. Nimeni nu se gîndește că în spatele copacilor și a steagurilor ce ascund fațada, „lumea” arată mult mai simplu. În umbra gorunului care se întinde în fața geamurilor, zeci de generații de tineri ofițeri și-au făcut loc printre rangurile încîlcite ale Poliției Române. Unii dintre ei s-au atașat atît de mult de aleea din beton încît o bat și azi cu cizmele și-și spun „profesori”. Îi cîrmuiesc pe cei aproape 2000 de elevi cum se pricep mai bine, cum au învățat și ei de la alții. Le spun mereu că „polițistul trebuie să fie și medic și părinte, frate sau soră”.

Străjer la poarta Văii Prahovei nu e un cavaler rătăcit din basme sau vreun bătrîn cu barba pînă în pămînt, ci o Skoda mîncată de rugină, de care atîrnă un avertisment: „spaima șoselelor”.

Nimic nu anunță istoria încărcată de conflict a locului și nici „cazarma militară” care a fost „mai dintotdeauna acolo, sus la Câmpina. De la războiul al doilea încoace, numai mașini, avioane și soldați era aici. Fură și români, dar nemții au adus milităria aici. Umblau numa după aur.” Doar că aurul de care îmi vorbește bătrînul care-mi iese în cale, sprijinindu-se în toiag, nu strălucea sub soare, ci era de tăciune: petrol, „aur negru”, cum i se spune prin părțile locului.

Îl rog pe moșneagul care s-ar mai întinde la vorbă să-mi arate drumul spre școala militară. Își șterge fruntea cu mîneca răsucită pînă la cot și, cu dinții galbeni la vedere, îmi spune că „școala e sus. Mergeți cu drumul, faceți stînga prin pădurice dacă vreți să ajungeți mai repede, dar grăbiți-vă, mîine se duc copiii acasă. Oricum, ați ajuns numai bine. Vreme mai caldă ca astăzi nu a fost anul ăsta.”

Drumul care poartă asfaltul se arcuiește plictisit pe o colină, desenînd leneș cîteva serpetine către un platou întins pe care e adunată aproape toată localitatea. În mijlocul lui, ascunsă de cîțiva copaci răzleți, se află prima și cea mai mare școală de agenți de Poliție din România, Școala „Vasile Lascăr”. Aleea către poarta principală nu te lasă să ghicești ce se ascunde înăuntru. E străjuită de arbori falnici, purtînd fiecare cîte o flamură care se mișcă din cînd în cînd biciute de vînt; De aici, elevii care se pregătesc pentru „inspecția de la orele zece” pe terenul de sport arătă ca o mare de puncte săltărețe.

Lecția de respect

„Polițistul trebuie să fie și actor și medic și părinte, frate sau soră. Trebuie să le facă pe toate și să îi împace pe toți”, îmi spune un tînăr entuziasmat, parcă abia ieșit de pe băncile școlii. În timp ce îmi explică ce înseamnă „menirea” unui agent, mă poartă pe holurile din micile corpuri administrative. E greu să ajungi pînă la biroul comisarului șef Simion Valeriu, prin labirintul de beton.

Cu un calm „specific meseriei”, bărbatul puțin trecut de 50 de ani, care a stat alături de școală încă din 1984, analizează fiecare mișcare din încăpere. Mă urmărește cînd intru și mă salută din ochi. Abia după ce mă măsoară cu atenție se încumetă să mă invite într-un tur al complexului milita. Începe prin a-mi spune că „în 2008 am sărbătorit 40 de ani de la înființare, dar n-am putut să facem festivititatea iarna pentru că nu ne permitea vremea și am amînat pentru toamnă, pentru 19 septembrie, odată cu deschiderea cursurilor pentru promoția care astăzi se află în școală și care anul acesta la 31 iulie absolvă.”

Copacii de pe aceeași alee centrală, pe care am început să merg alături de comisar nu sunt singurii paznici ai unității. O umbră mai veche decît orașul scrutează de la înălțime împrejurimile. „E un gorun, o specie de stejar, care are și cîteva sute de ani, face parte din fostul parc Constantin Istrati și este simbolul școlii. Cînd vine primăvara și înverzește este o adevărată operă de artă acest copac”, îmi spune comisarul Valeriu, fără să-și ascundă mîndria.

Șirul ascultătorilor

Din curtea centrală, nu e mult de mers pînă la zona sportivă, cîmpul verde ivindu-se printre bărăcile renovate din cel de-al Doilea Război Mondial. Terenurile de sport sînt cît două stadioane la un loc. Pe iarba abia crescută, se „antrenează” ca să devină militari aproape 1000 de elevi, în fiecare zi, de cîte două sau chiar trei ori. Mergînd fără grabă pe pămîntul încă moale de la ploi, comisarul șef Valeriu îmi atrage atenția printr-o mișcare de cap către două rînduri de castani, trecuți demult de vremea cînd erau puieți, care se întind pe toată lungimea marginii terenului verde. „Castanii ăștia i-am plantat pe vremea cînd eram locotenent împreună cu un coleg, care acum cred că lucrează chiar de unde ești tu, la Iași. Director adjunct la penitenciar cred. Au avut timp să crească”, și își umflă iar pieptul abia cuprins de uniformă

Tresare deodată și se uită încruntat la fluieratul care se aude din dreptul terenului. Una din clase tocmai terminase încălzirea și tinerii se îmbulzesc să se așeze în șir, pentru apel. Doar un băiat cu părul castaniu se împleticește și ajunge ultimul la aliniere. „Hai, știi ce-ai de făcut. Fii atent că nu stau lîngă tine să te număr”, îl mustră profesorul de sport. Fără a scoate vreun cuvînt, tînărul face zece pași în față, se aruncă la pămînt și începe un șir alert de flotări. Cinci. Zece. Cincisprezece. „Mai stăm mult după tine?”. Cînd ajunge la douăzeci, tînărul se ridică și își reia locul în formație, pentru o serie de alergări „mai rapide decît data trecută. În ritm de doi pe patru, dați-i drumu’”. Comisarul care stă țanțoș lîîngă mine nu-l pierde din ochi. Zîmbește și spune cîteva cuvinte în barbă. Apoi devine serios și îmi explică ce e cu tinerii care aleargă deja obosiți. „Promoția care se află acum în curte și care termină pe 13 noiembrie are 900 de elevi. Promoția următoare, care se află acum în practică are 1500 de elevi iar la toamnă au fost scoase la concurs pentru admitere 1404 locuri.” Degeaba îîncerc să-l întreb ce fac toți cei care absolvă. Ridică glasul ușor, ca și cum mi-ar da comenzi și îmi spune hotărît că „este cerere. Locuri vacante sînt foarte multe la nivelul Poliției române și atît noi, școala de la Câmpina, cît și școala de la Cluj nu reușim să facem față cererii de agenți de pe piață.”

Valeriu Simion se încruntă ușor. În fiecare an poartă aceleași discuții despre problemele deficitului de personal din teritoriu, dar răspunsurile nu sunt niciodată plăcute: „Avem o medie de 1200-1400 de agenți pe an, dar ține cont că unii se pensionează și alții ies din sistem pe cine știe ce motive. Nu se va ajunge pe zero aproape niciodată.”. Doar anul trecut situația a ajuns „critică din cauza lipsei de fonduri”. Elevii de atunci au fost trimiși acasă, chiar înainte de absolvire, făcînd trei luni de zile practică pe o leafă de 300-400 lei. „Nu ne-am mai întîlnit cu așa ceva pînă acum, și credem că această criză mondială care a afectat și România este de vină”, își amintește comisarul și face cîțiva pași în față.

Privind dincolo de gardul unității, continuă, mai înverșunat: „Însă vreau să vă spun un lucru. Băieții aceia s-au comportat de nota zece! Poate la început au fost nemulțumiți, dar au înțeles ce se întîmplă iar atunci cînd s-au întors în școală pentru absolvire au avut un comportament ireproșabil.” Se întoarce brusc și arată către platoul central, dinspre care am venit către zona sportivă: „Iar ziua absolvirii a fost o zi ca și astăzi, deși era toamnă și ne așteptam ca vremea să fie mai închisă. A fost o vreme frumoasă ca și sufletul lor, a fost foarte bine pentru ei.”

„Sportul nu se face pe Internet, se transpiră”

Unul dintre profesori ne urmărește fiecare pas. Se apropie de noi și îl salută protocolar pe comisar și se prezintă: comisarul Munteanu Gabriel, profesor de educație fizică și autoapărare și „multiplu campion național de 18 ani, deci nu m-a bătut încă nimeni la campionatele naționale ale României, cam peste 20 de titluri naționale la judo la peste 100 kg. Nici pe Ministerul de Interne, la Dinamoviadă sau la concursuri între cadre nu m-a bătut nimeni, de 5-6 ani de cînd particip.” E mai lat în umeri decît doi bărbați în toată firea la un loc, dar zîmbetul îi e blînd. Îmi spune că în CV-ul lui mai sînt bifate și olimpiadele de la Sydney și Atena, medalii la „mondialele” de la Tokio și „multiple campionate internaționale, la Canada, New York, Franța, Germania. „Sînt și campion balcanic. Oricum, CV-ul este lung”, și rîde.

De 15 ani, a ales să vină să predea la Câmpina fiindcă „familia e apropiată de centrul de aici”. Crede că studenții din ultimele generații sînt „puțin mai nepregătiți în plan sportiv. Se face foarte puțin în liceu și e diferență mare față de ce lucrăm aici. E posibil chiar ca un elev după 12 clase să nu poată să alerge.” Respiră zgomotos și aruncă o privire spășită către comisar: „Știu să vorbesc politică șefu’, nu?”. Se uită către fetele care joacă volei în cercul format în spatele nostru, strînge ușor din dinți parcă vrînd să strige ceva la ele, dar se răzgîndește-te și se întoarce către mine: „Generațiile astea de acuma sînt generații pe care mai mult informația, Internetul, calculatorul le blochează în privința pregătiri fizice. Ei au venit aici dar nu s-au așteptat la ce o să se întîmple. Au crezut că e ca în liceu dar noi avem pretenția să plece pregătiți de aici. Ca generația dinainte lor, care era mult mai muncitoare și mai bine pregătită. Probabil pentru că nu aveau toată ziua Internetul și Google-ul în cap. Știi cum e, sportul nu se face pe Internet, se transpiră.” O minge care-i trece pe lîngă cap îl obligă să se oprească. Își păstrează același zîmbet și o aruncă înapoi spre grupul de băieți cărora le stătuse inimă.

Reticența pe care a avut-o inițial dispare, dar se încruntă cînd ridic problema pregătirii de după școală. „Doi ani de zile e timp suficient pentru pregătirea fizică, problema e că după ce pleacă din școală nu se mai pregătesc. Nu mai au condiții de pregătire și nici nu se mai ocupă nimeni de ei. Nu există un ofițer sau un subofițer la fiecare inspectorat care să fie responsabil cu pregătirea fizică și care să continue ceea ce se făcea în școală. Se plafonează la ce s-a făcut aici și apoi singura mișcare vine sub forma de «hai să jucăm un fotbal»”. Înainte să strîngă toți elevii pentru inspecția de final de curs, se uită cu aceeași blîndețe spre mine și-mi spune „oricum am încredere în băieți. O să fie pregătiți ca să se apere. Deci nu să bată.”

Nemții și pistoalele românilor

Nu apucăm să ieșim de pe terenul de sport că din una din sălile de curs se aude: „Get on the ground and throw your hands in the air” (n. r.: Lasă-te la pămînt și aruncă mîinile în aer). Apoi, cîteva secunde de liniște. Trei zgomote de împușcătură puternice se aud iar din încăperea din față. Deși pregătit, comisarul de lîngă mine sea încruntă și duce o mînă spre cureaua unde trebuia să fie pistolul, dacă ar fi fost de serviciu sau în patrulă.

Din încăperea de unde vine zgomotul, doi tineri ascunși în spatele unor ziduri se uită spre un ecran unde rulează o înregistrare a unui jaf în desfășurare: „Hostage killed. Lethal shot. Too slow” (n. r.: Ostaticul a fost ucis. Împușcătură letală. Prea încet), și tinerii încep să gesticuleze iar apoi să vorbească între ei într-o germană fluentă. În spatele lor, ca într-un cinematograf, stau alți șase tineri, îmbrăcați în aceleași uniforme kaki, aidoma celora din față, rîzînd.

„Colaborăm de mai mulți ani cu Școala Han, din landul Renania-Palatinat, Germania, iar acești elevi, opt în total, cinci băieți și trei fete, își fac stagiul de pregătire finală în România.”, îmi șoptește comisarul Simion în timp ce ne așezăm cît mai în față.

Îmi arată proiectorul și cei trei profesori din spatele unui birou, ascunși în fundul încăperii sub formă de cinematograf: „Simulatorul de tragere, o achiziție recentă, de circa doi ani de zile, pe care școala a făcut-o. E un simulator de performanță, care ne-a costat aproape 200.000 de euro și cu ajutorul căruia îi punem pe elevii noștri în situații cît mai reale de a reacționa și gîndi.”

„Halt!”, strigă deodată unul dintre tineri și încă o serie de zgomote puternice se aude, în schimbul de gloanțe dintre studenți și trei infractori de pe pînză. „Ecranul e rezistent, se poate trage și cu gloanțe reale în el, dar nu facem abuz de muniție. Și așa, în teritoriu este un deficit foarte mare. Păi dacă un subofițer ar folosi spray-ul de fiecare dată cînd vrea să oprească o ceartă ar trebui aprovizionat în permanență. Și fonduri nu sunt.”

În liniștea care s-a lăsat după ultima sesiune de tragere, un elev din spatele sălii își face curaj să se apropie de comisar. „’trăiți dom’ comandant, permiteți să raportez. Mîine se merge la Peleș cu nemții?”. După ce îl lămurește, privirea îi alunecă încet către cei opt care se pregătesc să iasă din sală, și-mi spune că „anul trecut au venit pentru prima dată studenți din Germania la noi, patru la număr. Cînd s-au întors, le-au povestit despre condițiile de la noi, despre ce au văzut, cum au fost primiți, încît anul acesta nu doar că au venit opt, dar ar fi venit și mai mulți doar că nu s-a putut rezolva din partea lor”, și oftează încet.

Înainte să ies din sală comisarul mă mai trage o dată de mînă și mă oprește. Pare îngrijorat. „Noi nu învățăm tinerii să folosească arma oricînd. Filmulețele pe care le-am văzut acum au fost făcute pe legislația americană, pe care noi nu putem să lucrăm eficient, pentru că, știți prea bine, americanul întîi te împușcă și apoi te întreabă ce s-a întîmplat. Iar în România nu se face așa ceva.”

Geografia din vîrful trăgaciului

Ne întoarcem pe aceeași alee decorată cu tricolori. Mă duce pe rînd în sălile de legislație rutieră, drept, tactică polițienească sau laboratoarele de criminologie. Tocmai cînd ne îndreptam către muzeul agenției, cîteva claxoane grăbite dinspre poartă și un semn discret. Cîțiva bărbați îl anunță pe comisarul șef de venirea unei delegații de la Sibiu, pe care trebuia să o întîmpine personal.

Eu rămîn în grija lui Laurențiu, elev în al doilea an de studii. Vorbește sacadat, cuvintele amestecîndu-se cu respirația-i gîfîită după jumătate de oră de fotbal: „Am avut orele de 40 de minute, ca să participăm la unu la o prezentare pe platforma centrală și ne-a lăsat mai ușor, doar încălzire și fotbal”. Se apleacă după un prosop aruncat în iarbă și își șterge fața de transpirație.

Știe tot ce se vorbește printre elevi, dar nu se lasă ușor convins să împărtășească. Mă privește cu reținere și își calculează fiecare cuvînt, la fel de calm ca Valeriu Simion. „Păi da, e frumos, de ce să nu fie frumos; dar datorită faptului că suntem mulți la număr condițiile…, na, se putea și mai bine.” Privește din nou în jos, pășind cu grijă, de parcă încearca să nu strivească iarba. „În primul rînd e aglomerat la program. Ai unele zile în care nu ai timp să mănînci, să ajungi la masă. Păi într-o zi ai planificat ore cu trezirea la șase, după aceea pînă la ora șapte îți faci toaleta, sectorul și tot ce mai ai tu acolo de făcut, după care la mergi la masă pînă la ora opt. De la opt ai cursuri pînă la două, două și ceva. Apoi ai de la două la patru timp să servești iar masa, dar se mai nimerește să ai programate și alte activități în alea două ore, cum ar fi trageri la poligon sau simulator sau chiar dirigenție cîteodată.”

Ridică din umeri și zîmbește. Nu se simte îngrădit în unitate. Are voie să iasă cînd vrea, cu bilet semnat de către diriginte, „numai că trebuie să fie pe bune chestia, nu ca la liceu”. Crede că în doi ani de zile a reușit să lase în urmă „uniforma” de civil pentru cea de subofițer. „Te schimbă și ca persoană, îți arată viața într-o altă formă. Îți deschide și ochii într-un fel, nu e totul la fel de roz ca înainte. Dar, un lucru este clar, nu mai sînt civil, cînd merg pe strada am deja o altă perspectivă asupra societății, asupra a ceea ce se întîmplă în jurul meu.” Singura lui opțiune în afară de a veni la școala de subofițeri „Vasile Lascăr” din Câmpina era să urmeze o facultate de geografie și să se facă profesor „dar am zis că mai bine polițist. Asta a fost să fie, nu regret nimic.”

Ridică din iarbă un chiștoc de țigară, rîde înfundat, cu subînțeles, și continuă să îmi povestească, pe un ton mai grav: „Devine după un timp obositor, monoton, să vezi aceleași chipuri zi de zi, te simți parcă închis. Și în funcție de stresul acumulat, apar și discuții între colegi de cameră, de la lucrurile cele mai neînsemnate. Acum spre final, răbdarea a dispărut aproape de tot. Se ivesc certuri de la cînd să se asculte muzică pînă la cît să se învețe pentru examene sau la ce oră să se închidă lumina.”

Deși nu se stă la școală mai mult de trei sau patru luni de zile legate, urmînd ca apoi să se plece în perioade de practică, elevii ajung să caute ceva nou pentru a-și umple timpul sau pentru a evita o monotonie „apăsătoare. Mai mergi prin alte camere, ma vorbești cu niște colegi din alte pavilioane, mai convingi o fată să meargă la o plimbare, orice ca să ieși din rutină.”

Din comă, după mărgele

Timpul liber, pentru Laurențiu, începe odată cu masa de prînz. „ Încerci să te detașezi de ceea ce înseamnă cursuri, activități. Eventual mai dormi sau mai vorbești acasă la telefon cu prieteni sau familie. Altă dată mai merg la un joc de cărți, de table, un șah. Cînd e urît afară, te mai uiți la televizor, mai vezi știrile, faci legatura cu lumea de acasă, cu lumea de afară.” Zîmbește stînjenit cînd îl întreb dacă are prietenă în unitate, fîstîcindu-se în jurul a cîtorva cuvinte printre care am distins și numele celui mai mare oraș din apropiere, Ploiești.

Cînd vine vorba de profesori, își calculează cuvintele la fel ca la începutul discuției: „Sînt în principiu ca la liceu, diferă de la om la om, unii sunt mai de treabă , alții mai exigenți, unii te înțeleg, alții nu. Unii îți cer să redai tema sau cursul ca în carte, alții te lasă să îți folosești propriile cuvinte. Îți dai seama că sunt reci, nu prea vorbesc despre viața lor.” Se oprește pentru cîteva clipe, și îmi spune că are „în schimb cîteva povești pe care cred că ți-ar plăcea să le auzi.” Își coboară vocea pînă aproape de șoaptă și continuă: „este un caz în școală despre un comisar șef care avea doi băieți. Ăla mai mic era mai șmecheraș, făcuse box, era fiu de comisar șef, știi cum stau lucrurile de genul. Ei locuiau în Ploieșți și, într-o seară, băiatul cel mai mic a luat bătaie într-o discotecă, crîncen: erau vreo 20 de inși, l-au călcat în picioare pînă a intrat în comă”. Pumnii i se încleștează în jurul unui smoc de iarbă, pe care l-a tras cu tot cu rădăcini din pămînt. „Cînd am intrat eu în scoala avea o lună de cînd era în comă și s-a trezit acum trei luni. Deci a stat ceva timp. Și în toată perioada asta l-au ținut în spital prin Germania, Ungaria și comisarul ăla șef, taică-su, avea trei case, trei mașini, îți dai seama, era comisar șef. Și-a vîndut toată averea ca să îl țină pe aparate în viață pe fiu-su’, și acuma a mai rămas doar cu un apartament din tot ce avea.”

Ridicăm amîndoi privirea către zona platformei centrale de unde delegația de la Sibiu descărca zgomotos niște cutii mari din două dube cu însemnele poliției sub ochii atenți ai lui Valeriu. „Și na, fiu-su și-a revenit dar i s-au atrofiat mușchii, are defect de mers. Bine, pe ăia ia prins, îi cercetează și acuma. Era un grupa mare de țigani. E oricum greu pentru comisar, zicea că nu mai are pentru ce să trăiască, cu fiul său în starea aia. N-o să mai fie om niciodată și mă mir cum de nu a recurs la acte de disperare. Altul s-ar fi dus, i-ar fi căutat pe ăia și i-ar fi bătut soră cu moartea. El a zis însă că se consolează cu faptul că o să ajungă la închisoare. Știe el ce «se întîmplă acolo»”. Nu rîde nici unul dintre noi.

Laurențiu vorbește primul, pe un ton mai vioi: „Nu te-am speriat nu?”. Din ochii albaștri radiază acum o încredere pe care nu o avea la începutul discuției. „Mai am o poveste, mai veselă de data asta: am doi profesori la școală, unul de la circulație și unul de instruire și tragere cu arme, care au fost în garda națională a soților Ceaușescu.” Un hohot de rîs izbucnește de pe buzele tînărului înainte de a-și duce ideea pînă la capăt. „Dacă ăla de la circulație era în escorta soților cînd mergeau în coloane oficiale, cel de la tragere o apăra pe mama lui Elena Ceaușescu în noaptea revoluției. Era garda de corp a ei. Și povestea că în noaptea aia, cînd era haos total și trebuia să o evacueze pe bătrînă în siguranță, aia era îngrijorată de mărgelele ei. El era: «hai, mamaie, mai repede» și aia își căuta margelele peste tot.” Hohotul de rîs se transformă într-o repriză întreagă, speriind păsările care leneveau pe un stîlp chiar lîngă noi.

Rîsul nostru îi atrage atenția și comisarului, care părea că a uitat pentru moment de noi. „Trebuie să îți mai arăt ceva înainte să pleci”, îmi spune cu un aer solemn. Mă conduce pînă la clădirea catedrei de Criminalistică, unde, pe o tăblie aurită este inscripționat: „Războaiele între popoare sînt trecătoare. Un singur război e permanent: cel contra crimei”. Îmi citește cu glas apăsat și insistă. „De aceea este important ce facem noi aici și de aceea nu putem să ne luăm liber. Pentru că cetățenii ne plătesc să fim în slujba lor, tot timpul, nu cu întreruperi. Asta trebuie să învețe cei de aici.”

***

Drumul înspre cazarma militară

Școala de Agenți de Poliție „Vasile Lascăr” a fost deschisă la 1 februarie 1968 pentru 500 de studenți, fiind una dintre primele școli din țară care s-a ocupat de pregătirea personalului militar pentru întreținerea ordinii publice.

Primele menționări, însă, vin din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cînd în același loc exista o unitate militară germană și un depozit de muniții și armament. După război, în 1949, devine loc de agrement pentru locuitorii din Câmpina.

Unitatea are în pregătire serii de cîte 1400-1500 de elevi, avînd pînă acum peste 60 de promoții de tineri subofițeri, în 2008 sărbătorind 40 de ani de la înființare într-o festivitate la care au participat peste 1000 de invitați din țară și din străinătate.

În prezent, este cea mai mare școală de subofițeri din România.

***

Hașdeu veghează din castel

La capătul ultimei serpentine, înainte ca asflatul drumului să se contopească cu mica alee care duce către intrarea în unitate, stă reper un castel medieval miniatural, desenat simetric cu două turle în jurul unui turn înalt. „E fosta casă al lui Hașdeu. Ăla de scria. După ce a murit fata lui venea aici și zic ăștia că aducea tot felul de spiritiști ca să vorbească cu ea.”, îmi povestește Elena, odihnindu-și mîinile de povara găleților pline cu apă pe care le aduce la deal.

Supărat de moarte fiicei sale de 19 ani, Iulia, din cauza tuberculozei, scriitorul a construit Castelul „Iulia Hașdeu”, finalizînd lucrările chiar în anul morții sale, 1896.

„De la ziariștii de au venit pe aici am auzit că reușea chiar să vorbească cu fata, asta l-a și înnebunit de a stat aici pînă a murit. Locul ăsta l-a omorît pe el.” Elena își face cruce, ia gălețile de jos și pleacă în pas grăbit aruncîndu-mi o privire veninoasă. „Nu se vorbește de morți, nu se dezgroapă”, și dispare după primul gard.

Acum, castelul a devenit un muzeu, rămînînd a fi gazdă amintirilor lăsate de familia Hașdeu și a ultimelor tablouri oferite cadou de către Nicolae Grigorescu orașului său de baștină. Și, spun localnicii, e „casa spiritelor unei fiice rătăcite”.

Cătălin HOPULELE