Cum s-au tînguit fiordurile pe ritmuri franțuzești

Am auzit alarma de incendiu în mijloc de noapte. Era un sunet țipător ce nu înceta, un sunet abuziv ce ră­su­na la mine în cameră și pe hol. Cînd am întins mîna după telefon, am reali­zat că deja era trecut de ora trei. Am bătut la ușa colegei de apartament, ne-am aruncat gecile pe umeri și am fugit afară. În pragul căminului din micu­țul oraș norvegian, Volda, erau cîțiva zeci de studenți. Acolo am întîlnit-o pe Léa, unul dintre studenții francezi care au venit să studieze aici, care pă­rea fi a pusă pe gînduri, iar de la ea am aflat de tragedia ce s-a petrecut în Pa­ris. Pentru Léa, alarma suna și mai puternic.

Sophie, o tînără din Lyon, s-a tre­zit în acea seară de vineri singură în mijlocul unei petreceri din că­min. Și-a găsit prietenii la bucătărie, un­de francezii au înconjurat masa de culoarea asfaltului și și-au ațintit privirile spre ecranele telefoanelor și laptopurilor. Informația încă era neclară, dar un lucru era cert – oa­menii sînt uciși pe străzile Pa­ri­su­lui. „Imediat ce am aflat ce se în­tîm­plă le-am scris celor de acasă. Mă­tu­șa și unchiul meu locuiesc în Pa­ris, la zece minute distanță de sala de spectacole Bataclan care a fost ata­ca­tă de teroriști”, povestește So­phie.

Cu toate că ea și părinții ei nu împărtășesc aceeași religie cu bu­ni­cii musulmani, Sophie e sigură că prac­ticanții ei nu îi condamnă pe oameni la moarte din simplu mo­tiv că nu cred în aceleași lucruri. „Sper că oamenii vor fi destul de înțelepți pentru a vedea diferen­ța”, mi-a spus ea cu ochii plini de speranță.

Bunicii ei vin din Algeria, iar culoarea pielii le trădează originea. Nuanța măslinie a făcut ca mama ei să simtă pe propria piele cruzi­mea discriminării rasiale. În dimi­nea­ța zilei de după atacurile din Pa­ris, familia ei a intrat într-un maga­zin pentru a face cumpărături. Un bărbat le-a ieșit în cale și i-a învinuit de cele întîmplate în capitală. „Este din cauza voastră, a arabilor! Trebuie să părăsiți Franța!”, le-a stri­gat acesta fără remușcări. Nu doar el împărtășea aceleași sentimente, iar cînd mama Sophiei a încercat să le explice celor din magazin că un asemenea lucru este inadmisibil și că nu poate fi tolerat, o tînără i-a luat apărarea. „Este problema dumneavoastră, nu a lui. El v-a spus doar adevărul”, i-a zis tînăra. Sophie spune că atacurile sînt cu atît mai puțin îndreptățite cu cît pă­rinții ei s-au născut și sînt cres­cuți în Franța. „Însă paranoia a a­juns și în Lyon, chiar dacă este la patru ore distanță de Paris”.

Iluzia teroriștilor

Cu toate că ea și părinții ei nu împărtășesc aceeași religie cu bu­ni­cii musulmani, Sophie e sigură că prac­ticanții ei nu îi condamnă pe oameni la moarte din simplu mo­tiv că nu cred în aceleași lucruri. „Sper că oamenii vor fi destul de înțelepți pentru a vedea diferen­ța”, mi-a spus Sophie cu ochii plini de speranță.

Prietenii și apropiații stu­den­ți­lor francezi veniți la Volda, la stu­dii, le-au povestit acestora că șco­li­le au fost închise, iar oamenii se tem să iasă din casă. „Am văzut stră­zi­le Parisului pustii, lucru ce nu credeam că va fi vreodată posibil”, mi-a povestit Sophie care, pentru prima dată de cînd e aici a îm­bră­cat un pulover gros, de iarnă. Nu pentru că este frig în cameră, ci pentru că frica pentru cei apropiați îi dă fiori.

Studenții francezi au realizat gra­vitatea celor întîmplate abia spre dimineața de sîmbătă după ce, ore în șir, au răsfoit presa și au zapat pe toate posturile de televiziune. „Aflîndu-mă aici, la mii de kilometri distanță de casă, am realizat cît de mult îmi iubesc țara. Cred că acum am înțeles ce înseamnă pa­tri­otismul”, a spus Capucine cu ochii ațintiți spre mine. Ea a aflat despre atac de la prietenul ei care studiază muzica la Paris. În acea seară el nu a putut părăsi Con­ser­va­torul pentru că metroul nu mai funcționa, iar taxiurile dispăruseră de pe străzi. Și-a petrecut și ea noap­tea, ca alte milioane de oameni, su­nîndu-și prietenii din Orașul Lu­mi­nilor, cu speranța că aceștia sînt în viață și nevătămați.