Am ajuns la Bruxelles luni seară, într-o vizită la familia surorii mele. Ne uitam la desene animate cînd am aflat de primele explozii, cele de la aeroport. După aceea am auzit că a fost o a doua explozie, în centru. Cîteva minute mai tîrziu ne-am uitat pe fereastră, înspre străduța noastră: apăruseră polițiști care opreau mașinile și dirijau trecătorii de pe trotuar. Umbra terorismului ajunsese și aici, pe cea mai liniștită dintre străduțele Europei.

o Marți dimineață, o prie­te­nă care s-a mutat de curînd în zona Maalbeek a întîrziat mai mult în­tr-un sediu de bancă cu tot felul de proceduri, altfel ar fi luat un metrou către Schuman, unde lu­crează. Poate chiar acel metrou. Băn­cile pot și salva oameni, pare-se.

o Belgia începe să devină o ța­ră. Ruptă între interesele diferite ale Flandrei și Valoniei, pînă într-acolo încît guvernul federal abia se mai încheagă și abia se mai ve­de, Belgia ca stat nu părea pînă de curînd să intereseze pe nimeni. În­să la Campionatul Mondial de fot­bal din 2014, fanii locali au în­ce­put să sărbătorească în tribune și în fața ecranelor din piețe cu en­gle­zescul „Belgium”, care unifica ast­fel flamanda „Belgie” și fran­țu­zeas­ca „Belgique”. Zilele trecute, am văzut steaguri prinse cu pan­glică neagră pe la multe geamuri, semn că țara asta începe să conte­ze pentru belgieni.

o Un marș împotriva fricii a fost anulat, din cauza lipsei de securitate. Curajul se amînă pentru o dată ulterioară.

o Grand Place, kilometrul ze­ro al orașului, era înțesat inclusiv în ziua atentatelor de turiști zîmbitori, iar vînzările de gauffres și cartofi prăjiți rămăseseră ridica­te. Nu-mi dau seama dacă era aco­lo curaj, dacă era „am-dat-bani-pe-excursia-asta,-mă-bucur-de-ea-orice-ar-fi”, sau mai degrabă cîte un pic din amândouă.

o Rata șomajului în cartierele Schaerbeek și Molenbeek, din ca­re provin sau în care s-au refugiat atacatorii de la Bruxelles și de la Paris, sînt de 27%, respectiv 26%. Orașele vest-europene nu mai au demult ziduri, cele invizibile func­ționează suficient de bine de o­bi­cei. Iar radicalizarea merge mînă în mînă cu sărăcia, devine o axio­mă.

Au văzut doar ima­gini la știri cu oameni aler­gînd dinspre aeroport, cu fum și zone delimitate de poliție, au vă­zut apoi ca­mioa­ne cu soldați în stația de autobuz, în drum spre școală. S-ar pu­tea să se obiș­nu­ias­că să vadă soldați și mitra­lie­re.

o A doua zi după atentate, co­piii de la școala la care merg Mi­ru­na și Tudor au desenat cu cretă colorată prin curte. Au făcut ini­mi și au scris pe ele mesaje de pace. Mulți dintre ei nu sînt născuți aici, iar și mai mulți au părinți din alte țări. În Woluwe-Saint-Lam­bert, cartierul-orășel în care stau ei, peste 31% dintre locuitori sînt străini (http://www.eupe­dia.­com­/belgium/population_statistics_brussels.shtml). Învață franceză și flamandă, dar sînt prea mici ca să înțeleagă cu adevărat ce-i cu Belgia și care-i relația lor cu ea. Sînt prea mici ca să interiorizeze ce s-a întîmplat. Au văzut doar ima­gini la știri cu oameni aler­gînd dinspre aeroport, cu fum și zone delimitate de poliție, au vă­zut apoi ca­mioa­ne cu soldați în stația de autobuz, în drum spre școală. S-ar pu­tea să se obiș­nu­ias­că să vadă soldați și mitra­lie­re.

o Brutăria de la colț era a unui belgian, dar nu prea mergea, și de curînd l-a vîndut unei turcoaice. De cînd și-a schimbat proprieta­rul, magazinul e deschis pînă mai tîrziu, și în toate zilele săptămî­nii. Cînd Europa se plînge de „in­vazia musulmanilor”, e bine să ți­nă seama și de costurile propriei comodități.

o Văd mereu pe stradă și prin autobuze bătrîni, și am pornirea să-i întreb cum văd ei toate astea, doar că mi se pare că nu știu destulă franceză. Dar sînt teribil de curios: generația celor care au azi 70-75 de ani au trăit aici în cea mai liniștită dintre lumile po­si­bile, ca probabil nimeni altcineva înaintea lor. O să rămînă în istorie ca un fel de veterani ai vre­murilor de pace.

de Vlad ODOBESCU