Dascălul încins cu centură neagră

Fie că e instructor de shotokan, artă marțială japoneză, profesor de psihologie, fotograf sau tenor, Sergiu Mihoc își îmbrățișează la sfîrșitul zilei cei doi copii cu aceeași ochi calmi cu care își instruiește elevii zilnic. La cei 39 de ani pe care îi are își petrece timpul făcînd față liceenilor curioși sau printre urletele ascuțite ale karatiștilor din Sala Polivalentă din Dorohoi, fără să uite și celelalte pasiuni la care nu vrea să renunțe. Cu fotografia își liniștește gîndurile și cu cîntecul spune că își înalță sufletul. A reușit să le echilibreze pe toate pînă cînd și-a cîștigat și centura neagră din afara ringului, cea pentru viața de zi cu zi.

Își așază atent cîrjele lîngă canapea și trage adînc aer în piept. Nu miș­cările de shotokan l-au făcut să poarte ghips, ci „la fotbal, fără să vreau. Așa e cînd te apuci de ce nu ți se po­tri­veș­te. Mie filmele pe care le vedeam în adolescență mi-au insuflat această pasiune a artelor mar­ți­a­le. Se organizau în cartiere videoteci. Cineva avea un video și achi­z­i­țio­nam casete cu filme cu arte marțiale de origine chi­ne­zească”, îmi explică Sergiu Mihoc așezîndu-și părul că­runt care pare al­bit, mai degrabă, dintr-o greșeală. Tim­pul pare că s-a rătăcit pe fața lui îm­bă­trî­ni­tă dar care încă mus­tește a tinerețe, iar peste trup anii au refuzat să se așeze. Și acum își vede prin filme eroii ca Jackie Chan sau Jet Li, însă ei chiar sînt îmbătrîniți, „dar mai înțelepți”, spune maestrul. Shotokanul i-a intrat în sînge ca un microb și din ’92 îl practică cu ace­eași înverșunare. Astăzi este vice-președintele Clubului „Black Tiger” din Botoșani, după ce în ’97 a fost avansat ca instructor. Deși nu prea a participat la competiții, pentru că a trecut repede de la nivelul de sportiv la profesor, copiii pe care îi instruiește de 16 ani îi sînt trofeele și aerul proaspăt care îi oxigenează clu­bul suficient încît „să poată rămîne în viață”.

Karateka de comunism

„Înainte de Revoluție nu puteai să spui că practici karate pentru că re­gi­mul nu accepta”, îmi povestește Ser­giu Mihoc încercînd să-și așeze mai bine piciorul rupt pe canapea. Atunci se făceau arte marțiale doar într-un sistem militar, în cadrul armatei sau al poliției, iar singurul sport acceptat era judo. Astfel că, sub această em­ble­mă, cluburile practicau mai mul­te stiluri, însă fiindcă echipamentul era același, kimonoul alb, „dacă venea ci­neva de la Securitate și te întreba ce faci aici tu spuneai că judo pentru că nu avea cum să-și dea seama de a­devăr.”

Lucrurile s-au schimbat după ce a căzut regimul comunist, însă „asta nu înseamnă că lumea înțelege ade­vă­ratul sens a ceea ce facem noi”. De aceea, de multe ori, natura ajunsese să le fie sală de sport pasionaților, aceș­tia căutînd locuri în care să fie feriți de ochii oamenilor ce îi priveau ca pe niște păcătoși. Clubul „Black Tiger” a avut o perioadă de repaus după ce partenerul lui a fost nevoit să plece din țară, iar sălile de sport din Do­ro­hoi la momentul acela nu ofereau con­di­ții propice unui astfel de sport, însă pî­nă la urmă și-a continuat activitatea.

Îmi spune, întristîndu-se, că acum interesul pentru artele marțiale nu mai este același, fiind umbrit de pre­ocupările adolescenților din ziua de astăzi. „Iar în zilele noastre nu se mai poate vorbi de aceeași agresivi­ta­te și violență ca în anii ’80-’90, și atunci ei nu mai găsesc un scop în a practica. Majoritatea care practică zic că îi ajută să se lupte, dar mulți dintre ei constată că nu sînt puși în situații de genul și atunci nu văd rostul”, îmi explică neîntrerupt Ser­giu Mihoc în timp ce trage cu ochiul la cei doi copii care se uită curios, dar cuminți, din capătul camerei pî­nă cînd unul dintre ei o zbughește dincolo, strigat de mama lui. Însă sho­to­kanul nu te ajută doar la lupta fizică, pentru că „permanent te lupți cu cine-i lîngă tine, cu cei din jurul tău, ca să obții o poziție sau să convingi pe cineva”. Te ajută să înțelegi cît să te apropii sau cît să te îndepărtezi, „ca să poți fi în echilibru, căci asta în­seam­nă sportul acesta, un echilibru între noi și natură.”

Dascăl cu dublu sens

Senseiul evită să vorbească cî­te­va secunde în timp ce trag cu ochiul la picturile care sînt frumos aranjate, în colțul camerei, pe un șevalet de lemn. „De fapt, eu nu-i spun sport, e o artă marțială. Ea doar debutează ca un sport pentru că atingi latura asta compe­ti­țională prin participarea la concursuri”, îmi zice gesticulînd ușor cu mîna stîngă. „Dar la un moment dat nu mai poți, nu mai ai calitățile ne­ce­sare unui sportiv iar această activi­tate se transformă într-un stil de via­ță pe care îl practici cît te țin puteri­le”, continuă acesta zîmbind.

Dar mai are un secret care îl aju­tă să-și continuie meseria de profesor în shotokan. A terminat Facul­ta­tea de Psihologie la Iași, dar „e un domeniu greu pentru că sînt mulți oa­meni cu probleme și reușești cu di­fi­cul­tate să-i faci să înțeleagă că au o problemă”, spune schițînd o mică du­rere de picior. Le predă psihologie elevilor de clasa a X-a de la Grupul Școlar „Regina Maria” din Do­ro­hoi, unde este și administrator de patrimoniu. „Eu degeaba te învăț pe tine niște teorii dacă tu la urmă nu știi nimic”. Spune răspicat că el nu-și „vînează” elevii pentru că și profeso­rul se poate instrui în profesia asta. „Profesorul stă pe un piedestal și ele­vul e permanent evaluat și notat cu note mici. Nu așa trebuie să fie.” Își abordează orele deschis pentru că el crede că dacă vrei să te apropii de cineva, să-ți spună ce-l frămîntă, nu trebuie să ridici o barieră, „iar cu o teorie n-o să înțelegi niciodată ce ți se întîmplă. Nu așa funcționează trea­ba.”

Dar, în sală, copiii nu trebuie să se simtă ca la școală și la început nici „nu știam cum să-i desprind de atmosfera asta. Eu glumesc cu ei, mă prostesc cu ei ca să mă apropii. Dacă ceva nu iese bine mă comport ca ei; să facă diferența dintre cum au făcut și cum trebuie să facă”, îmi ex­plică fără să ezite.

Poze cu ecou

„În școală aveam un coleg care își luase un aparat de fotografiat. Sme­na, din ală rusesc, pe film”, îmi spu­ne zîmbind și se lasă ușor pe spate. Fă­ceau fotografii și se strîngeau la ci­neva acasă ca să le developeze, așa, alb-negru, cum puteau. Dar, după Revoluție nu a mai fost nevoie să „experimenteze acasă” pentru că au apărut aparatele digitale și laboratoa­rele foto. Și chiar dacă fotografia nu a fost mereu o cale prin care să eva­de­ze, „la urma urmei dacă faci ceva și ceilalți nu văd nu mai are rost. Nici măcar nu știi dacă faci bine ce­ea ce faci”, îmi spune convins, mi­rîndu-și ochii de-un albastru des­chis. Așa că a postat cîteva instantanee pe un site de specialitate. Se ridică sprijinindu-se de mobilă și se repede să-mi arate un răsărit învăluit într-o ceață luminoasă, pozat de la etajul nouă al blocului, înrămat și pregătit să fie fă­cut cadou. Cel mai mult îi plac însă portretul și peisajul, dar a făcut și fotografii la concerte.

De prin clasa a VII-a a fost în­scris la Clubul Copiilor din Do­ro­hoi, la fanfară. „Însă atunci era greu să-ți cumperi instrumente pentru că erau scumpe, iar cele mai la îndemînă erau trompeta și instrumentele de suflat din alamă, cum e cornul”, îmi spune privind în sus de parcă ceva i se derulează în minte. Nu degeaba în colțul camerei stă un pian luat „pentru fetiță, dar mai mult că el și-a dorit”, intervine soția care tre­bă­luieș­te niște vase. Așa a început să cînte cu fanfara la festivalul care se che­ma pe atunci „Cîntarea României”. În­să, după ce-a terminat liceul, profesorul care ți­nea cercul de fanfară a plecat și nu s-a mai ocupat nimeni. Dar acum și-a redescoperit pasiunea pentru mu­­zi­că, și, împreună cu un fost coleg de școa­lă, preot, au pus bazele un ansamblu bărbătesc de șase membri cu care au reînființat fostul cor „Geor­ge Enes­cu” din Dorohoi, a cărui is­to­rie se întinde pe aproape o sută de ani. „Am fost invitați în Ucraina, la Cer­nă­uți, cu ocazia zilei limbii ro­mâ­ne”, îmi spune Sergiu Mihoc cu entuziasm. Acolo, pentru prima da­tă, cei 20 de membri au redat viață corului.

Antrenorul cu două suflete

În urmă cu cîțiva ani a aflat, cu o zi înainte, că trebuia să vină un ma­es­tru în shotokan la Tulcea, așa că și-a luat cîțiva elevi, s-a suit în Da­cia pe care o avea pe atunci și a plecat fără să-i pese de altceva. Dar a­cum „nu pot să mai las to­tul deoparte și să plec”, îmi spune întor­cîn­du-și pu­țin capul par­că a timiditate și așe­zîn­du-și părul lung prins în coadă.

Acum are o soție, profesoară de matematică și, chiar dacă nu împart același domeniu, îmi spu­ne că „tot la lucrul cu copiii se re­zu­mă totul”. În timp ce ea îi pregătește pentru olim­piade, el îi antrenează pentru viață ca dascăl de psihologie și ca sensei pentru competiții na­țio­na­le, eu­ro­pe­ne de la care premiile n-au lipsit. Au participat în 2012 la „Cu­pa GKF”, o competiție balca­nică din Subotica, Serbia, de sho­tokan, de unde s-au în­tors cu „două medalii de aur, trei medalii de argint și una de bronz”, îi amintește fetița zîmbăreață ascunsă de după masa tip bar din bucătărie. Des­chi­zîn­du-mi du­lapul cu „bună­tăți”, în ca­re lucesc trofeele și diplomele ob­ți­nu­te de copiii lui în lumina unui spot micuț, îmi spune cu fruntea sus că s-a antrenat cu „monștrii sacri ai ar­te­lor mar­ția­le”, cum ar fi Hiro­ka­zu Kanazawa, un elev al celui care a creat sho­to­kanul.

Chiar și cu piciorul rupt, prima lui întrebare către medic a fost cînd se întoarce în sală. Dintre toate pasiunile sale, „păcatul” crucial rămîn ar­te­le marțiale. Dar își încurajează co­piii să își exploateze fiecare talent, ca mai apoi să aleagă să facă ceva și cu inima, nu doar cu mintea, pentru că e de părere că „oamenii trebuie să aibă propriul lor arbitru”. Sau să le combine cum a făcut el. Kimonoul alb o să fie pus mereu la loc de cins­te, iar centura neagră o s-o aibă și-n suflet, nu numai la talie.

Iuliana LEONTI